Presa turcă tinde să se sufoce

Situaţia mass-media turceşti în anul 2015 poate fi cel mai bine zugrăvită astfel: este ca şi cum ar încerca cineva să supravieţuiască într-o cabină cu tot mai puţin oxigen, consideră Yavuz Baydar.

 

Ziariştii turci se zbat să mai tragă o gură de aer pentru a supravieţui şi pentru a putea munci în continuare. Se luptă pentru a nu se sufoca. Acestea sunt valabile mai ales pentru ziariştii care pun preţ pe onoare, integritate şi pe rolul meseriei lor în slujba societăţii. Jurnaliştii sunt supuşi presiunilor din două părţi: cenzura care se înăspreşte pe zi ce trece şi autocenzura care şi ea se răspândeşte tot mai mult. Împreună, cele două îşi pun amprenta pe orice relatare şi pe orice comentariu.

De la protestele din Parcul Gezi, măsura de interzicere a oricăror comentarii legate de afaceri de corupţie sau atentate atribuite "Statului Islamic" a fost dictată de mai bine de 40 de ori, evident din dorinţa de a lăsa opinia publică în necunoştinţă de cauză. Respingerea cererilor de acreditare a devenit o practică la ordinea zilei. În plus, ziarele critice faţă de regim nu sunt difuzate în aeroporturi şi lipsesc din oferta avioanelor Turkish Airlines. Ele nu pot fi citite nici în instituţiile publice turceşti. Pe de altă parte, principalul instrument de cenzură este oficiul pentru supravegherea audio-vizualului, RTUK. Acesta sancţionează continuu posturile tv.

Deşi arestarea ziariştilor nu este la ordinea zilei, ameninţările în acest sens sunt foarte frecvente. Există între timp o sumedenie de procese intentate unor bloggeri, ziarişti şi utilizatori ai reţelelor de socializare, cu precădere pentru "jigniri" aduse preşedintelui Erdogan, şi în unele cazuri nu se exclud pedepse severe privative de libertate.

Potrivit organizaţiei "Reporteri fără Frontiere", în prezent îşi ispăşesc pedepsele în închisorile turceşti aproximativ 20 de ziarişti.