Instruirea universitară a jurnaliştilor şi aşteptările pieţei media

Acum şase-şapte ani, studenţii de la facultăţile de jurnalism, pe măsură ce se suna tot mai tare şi tot mai aproape ora încheierii studiilor, erau încercaţi de un sentiment de nelinişte. „Ce facem după absolvirea universităţii? Cine ne angajează?”, îşi întrebau ei profesorii. Şi nu întâmplător.
 

Piaţa media până în 2008-2009 a fost extrem de restrânsă, mecanismele ei fiind puternic dereglate de ingerinţe partizane şi politicianiste. Audiovizualul reprezenta o entitate mică şi slabă, ca să nu zic sfrijită care, pe deasupra, era şi hăituită nemilos de guvernanţi. În afară de radiodifuzorul public,  existau patru canale de televiziune cu programe originale, efectiv independent dovedindu-se doar unul - ProTV. Dintre posturile de radio, numai Radio Vocea Basarabiei avea o autonomie politică  reală faţă de stat.
 
În presa tipărită lucrurile nu stăteau mai bine. Deşi, formal vorbind, numărul de ziare şi reviste părea impunător, majoritatea dintre ele aveau statutul unor instituţii de stat: Moldova Suverană, Nezavisimaia Moldova şi o puzderie de gazete raionale sau publicaţii specializate. Autorităţile întreţineau, atât la nivel central, cât şi la cel local, mai multe instituţii media, subvenţionându-le de la buget ori prin diverse inginerii financiare, împiedicând astfel afirmarea presei private libere.
 
Cele câteva publicaţii independente (Timpul, Jurnal de Chişinău, Ziarul de Gardă) nu salvau situaţia. Pentru a menţine echilibrul politic, ele se vedeau silite să se constituie într-o tribună a opoziţiei, fapt ce transforma mass-media naţională într-o arena a confruntărilor propagandistice. 
 
Pe de altă parte, în pofida reducerii dramatice în condiţii de criză a locurilor de muncă în redacţiile ziarelor, televiziunilor şi posturilor de radio, oferta universităţilor nu scăzuse. Facultăţile de jurnalism rezonau slab cu piaţa media.
 
Nu e de mirare că în deceniul trecut foarte puţini îşi găseau un job în presă, concurând onest pe piaţa media. Nu au existat, ce-i drept, statistici naţionale pe domenii de specializare a numărului de absolvenţi care au reuşit să se angajeze. Totuşi, estimările noastre arată că circa 80 la sută din absolvenţii facultăţilor de jurnalism din Republica Moldova profesau după absolvire în alte domenii decât cel pentru care au fost pregătiţi.

 
În topul preferinţelor

Situaţia a început să se schimbe odată cu înfrângerea comuniştilor în alegerile parlamentare din iulie 2009 şi instalarea la putere a unei alianţe de partide pro-europene. De atunci încoace mass-media din Republica Moldova a cunoscut o dezvoltare fără precedent atât în domeniul presei tipărite, cât şi în cel al presei electronice.
 
Au apărut două mari canale TV de ştiri (Publika şi Jurnal TV), precum şi alte câteva posturi generaliste sau specializate (2 Plus, Canal 3, Alt TV etc.).  La acestea se adaugă o sumedenie de staţii noi de radio. Ca să nu mai vorbesc de mass-media on-line, în ultimii cinci ani făcându-şi apariţia zeci de site-uri  sau  ziare difuzate exclusiv pe suport digital.
Această expansiune a atras după sine o creştere a locurilor de muncă şi a necesarului de ziarişti. Azi studenţii facultăţilor de jurnalism  nu mai sunt măcinaţi de întrebarea de odinioară: „Unde să muncim după absolvirea universităţii?”. Dimpotrivă, aproape jumătate dintre ei deja în anul doi sau trei de studii obţin un stagiu sau chiar un loc de muncă la un post de radio, la un canal TV sau la redacţia unui ziar.
 
În aceste împrejurări, a crescut substanţial prestigiul profesiei de jurnalism. De la 2009 încoace, de exemplu, aceasta concurează de la egal la egal cu cea de jurist, economist şi medic. În ultimii doi ani, bunăoară,  jurnalismul a fost pe locul patru în topul preferințelor candidaților la studii.
 
Din păcate, aceste schimbări în bine nu s-au convertit şi într-o ameliorare rapidă a calităţilor serviciilor prestate. Mass-media, cu toate că treptat se reaşează pe temeliile profesionismului, în mare parte rămâne mediocră, provincială, părtinitoare şi extrem de deficitară sub aspectul instruirii jurnaliştilor.
 
Adesea redacţiile sunt nemulţumite de gradul de pregătire a absolvenţilor facultăţilor de jurnalism. Dar nu de puţine ori şi aceştia din urmă se arată consternaţi de starea de lucruri pe care o găsesc în instituţiile media. Insatisfacţia reciprocă are mai multe cauze. În cele ce urmează vom analiza câteva dintre ele care ni se par mai esenţiale.
 

Problemele mass-media, la modul general vorbind, sunt în strânsă legătură, bineînţeles, cu pregătirea profesională a jurnaliştilor. Or, deşi câmpul jurnalismului autohton s-a extins enorm de la proclamarea independenţei încoace, fertilizarea lui s-a produs preponderent spontan. Acesta nu a fost cultivat în cunoştinţă de cauză  pentru a i se  asigura o creştere ordonată.
 
Astfel, copilăria presei ex-sovietice din Republica Moldova s-a dovedit a fi orfană. Ea fusese lăsată în cea mai mare parte la voia întâmplării. În anii 1990 au apărut zeci de ziare şi reviste private sau de partid care în condiţiile unui deficit acut de unităţi didactice universitare în domeniul jurnalismului, s-au văzut silite să împrumute jurnalişti din alte sectoare.
 
S-a recurs preponderent la reconversia din mers, direct în câmpul muncii, a filologilor, istoricilor, juriştilor, economiştilor, chiar şi a persoanelor fără studii superioare. Tehnicile şi deprinderile de lucru erau învăţate în redacţii sau de la veteranii presei autohtone, afirmaţi încă în perioada sovietică, sau de la entuziaştii jurnalismului nou care nu aveau nici ei o pregătire profesională temeinică.
 
În ciuda  faptului că  noile instituţii media, care au început să dea tonul în primii ani după prăbuşirea URSS (Sfatul ţării, Ţara, Mesagerul, Flux, Timpul, Jurnal de Chişinău ş.a.), au adoptat intuitiv sau din motive politice nişte modele occidentale de jurnalism, lipsa unei pregătiri profesionale serioase a condus la apariţia unui simulacru de presă modernă. Aceasta nu avea nici vigoarea, nici dexteritatea şi nici principiile presei europene sau americane al căror exemplu dorea să-l urmeze.
  
Mass-media naţională de la noi, imitându-şi rudele regionale din România, scrie cercetătorul american Peter Gross în lucrarea „Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est”, s-a împărţit rapid în două grupuri: (1) presa care susţinea noul guvern şi reprezenta, formal sau informal, partidele aflate la putere ori care simpatizau cu acestea şi (2) „presa de opoziţie”, care reprezenta predominant, din nou  formal sau informal, diferitele partide din opoziţie. În ansamblu, mass-media de informare s-a transformat într-un „pistolar politic”.
Lucrurile se complicau şi mai mult în condiţiile în care patronatul redacţiilor, fiind în multe cazuri afiliat politic, urmărea nu atât fabricarea unui produs mediatic de calitate, cât atingerea unor obiective electorale de moment. În aceste împrejurări, jurnalismul şi-a pierdut reperele. Nu mai era nevoie de profesionism, ci doar de fidelitate.
 
Toate acestea au provocat o reacţie în lanţ. Fără o selecţie riguroasă pe criterii profesionale, în mass-media a început să domine amatorismul, s-au creat ierarhii străine breslei, s-au indus prejudecăţi.
A câştigat teren punctul de vedere potrivit căruia profesia de jurnalism nu trebuie învăţată. Că aceasta s-ar datora exclusiv vocaţiei, înclinaţiilor congenitale şi exersării ei de zi cu zi. Chiar şi astăzi  mulţi jurnalişti nu conştientizează faptul că au nevoie de tehnici şi cunoştinţe speciale pentru a face faţă exigenţelor.
 
Vina pentru această stare de lucruri o poartă, neîndoielnic, şi învăţământul universitar. În ciuda revigorării la scurt timp de la dispariţia URSS,  facultăţile de jurnalism într-o primă fază nu numai că n-au asigurat un proces robust de instruire şi educaţie, ci nici măcar nu au fost în stare să se conecteze la noile realităţi.
 

La ora actuală, în Republica Moldova specializări în domeniul mass-media oferă cinci instituţii de învăţământ superior plus o şcoală de Studii Avansate în Jurnalism. Câtva timp în urmă numărul acestora a fost şi mai mare. În ciuda acestui fapt, în anii 1990, chiar şi la începutul anilor 2000, activitatea ştiinţifică şi cea didactică în materie de jurnalism a stagnat, reproducând desuetele programe universitare din perioada sovietică.
 
Aproape că lipseau cursurile menite să formeze noii jurnalişti. Studenţii învăţau preponderent sintaxa, lexicologia, istoria literaturii, stilistica etc. Departe de mine gândul că aceste discipline ar fi inutile. Însă acaparând partea leului în curriculumul facultăţilor de jurnalism, ele împingeau studiile pe o pantă abstractă şi speculativă fără nicio legătură cu nevoile concrete ale mass-media.
 
Unde mai pui că şi puţinele cursuri de jurnalism propriu-zis erau de natură preponderent teoretică. O atenţie deosebită se acorda, de exemplu, genurilor jurnalistice. Străluceau prin absenţă însă seminarele sau laboratoarele pentru  învăţarea tehnicilor şi deprinderilor strict necesare în redacţie.

Şi mai grav era faptul că toate aceste discipline erau centrate pe un suport metodologic sovietic depăşit de timp. Până şi terminologia era învechită. Studenţii, bunăoară, studiau „schiţa” şi „corespondenţa” ca apoi, în redacţii, să afle că urmează să facă „un portret” sau „o relatare”. Lipsea şi literatura de specialitate adaptată la imperativele timpului.
 
În aceste circumstanţe, după cum arăta profesorul Ion Maxim Danciu, s-a făcut o breşă în comunicarea  „dintre cei trei actori ai scenei mediatice: breasla jurnaliştilor, patronatul şi formatorii (învăţământul universitar)”. Cea dintâi s-a deprofesionalizat, cel de-al doilea a urmărit interese străine şi chiar potrivnice mass-media, iar cel din urmă s-a rupt de realitate, dovedindu-se depăşit de evenimente. 
 
Astfel, în  paralel cu neîncrederea în capacitatea universităţilor de a pregăti jurnalişti pentru mass-media, breasla jurnalistică s-a întărit în ideea preconcepută şi profund eronată că studiul jurnalismului ar fi doar o risipă de timp.  Astfel, spune Ion Maxim Danciu, pentru viitorul jurnalist testul principal îl mai reprezenta nu pregătirea universitară, ci acceptarea din partea breslei care „deţine controlul asupra profesiei, a principiilor de apartenenţă şi a mecanismelor de integrare, funcţionare şi expulzare”.  
 
Eforturile Uniunii Europene,  guvernului SUA,  Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, cele ale unor sponsori, mecenaţi sau investitori din afară, precum miliardarul George Soros, care au oferit granturi, au organizat traininguri  şi au înfiinţat fundaţii pentru susţinerea mass-media, erau benefice, constituindu-se într-o gură de aer salvatoare pentru noua presă independentă. Ele însă  nu aveau cum să rezolve problema în totalitate. Se impunea o reformare temeinică a învăţământului superior în general şi al celui de jurnalişti în special.
 

Situaţia a început să se amelioreze odată cu aderarea la procesul de la Bologna şi reformarea facultăţilor de jurnalism pe principiile învăţământului universitar occidental. S-a introdus sistemul european bazat pe trei cicluri (licenţă, master, doctorat) şi cel de credite transferabile.
 
S-au luat măsuri pentru modernizarea şi asigurarea calităţii învăţământului superior în domeniul jurnalismului. Programele de studii au fost pliate pe principiile stabilite la Bologna.
 
Ca rezultat, la USM, bunăoară, a fost revizuit capital curriculum-ul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării în care s-a pus accentul pe  formarea profesională a jurnaliştilor. La ora actuală, cel  puţin două treimi din program sunt dedicate punerii în practică a abilităţilor reportericeşti. E un salt calitativ spectaculos având în vedere faptul că în primii ani de după proclamarea independenţei seminarele de formare jurnalistică nu depăşeau zece la sută din totalul orelor de studii.
 
S-au elaborat cursuri noi, racordate la modele europene, care urmăresc exclusiv pregătirea unor profesionişti pentru piaţa media. Printre acestea se numără „Reportajul”, „Jurnalismul de investigaţie”, „Jurnalismul de opinie”, „Jurnalismul de televiziune”, „Jurnalismul radio”, „Jurnalismul social”, „Jurnalismul de agenţie”, „Comunicarea politică prin mass-media” etc.
 
A fost renovat şi racordat la tradiţiile europene corpul didactic al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Dacă în primul deceniu după proclamarea independenţii mai puţin de zece la sută din profesori erau jurnalişti practicanţi, astăzi aceştia constituie peste 70 la sută din totalul lectorilor şi conferenţiarilor universitari. Din acest punct de vedere, USM, de exemplu, se apropie de standardele universităţilor din ţările Uniunii Europene. La Sorbona circa 90 la sută din profesorii de jurnalism sunt jurnalişti exersanţi care îmbină munca în mass-media cu activitatea didactică şi cea de cercetare ştiinţifică.
 
Încet-încet, lucrurile intră în făgaşul normalităţii. Totuşi, e mult încă până departe. Rămân cel puţin trei probleme de stringentă actualitate care împiedică refacerea comunicării „breaslă – patronat – formatori (universităţile).
 
Prima. Facultăţile de jurnalism  fierb în sosul propriu şi nu încearcă, prin soluţii ştiinţifice, dar şi printr-o calitate mai bună a serviciilor prestate, să impulsioneze alinierea efectivă a presei naţionale la modele europene, combătând clişeele trecutului. Lasă de dorit cercetarea originală a problemelor mass-media, corpul profesoral mulţumindu-se cu un dopaj academic. Nu sunt analizate şi anticipate suficient evoluţiile presei care tranzitează acum o fază extrem de dureroasă de transformare şi de adaptare la era digitală.

A doua.  Cu toate că s-au înregistrat anumite progrese în ultimii ani, nu există o preocupare constantă pentru compatibilitatea programelor universitare în domeniul jurnalismului cu necesarul de jurnalişti pe piaţa media. Universităţile sunt mai atente la nevoia lor de a rămâne pe linia de plutire decât la nevoile pieţei media pe care sunt chemate s-o servească.
 
A treia. Structurile universitare în domeniul jurnalismului nu par încă interesate de destinele studenţilor după încheierea studiilor. Ele nu au deocamdată mecanisme de urmărire a traiectoriilor absolvenţilor pe piaţa muncii.
 
Neglijarea studiilor jurnalistice are, fără doar şi poate, repercusiuni nefaste atât asupra nivelului general al presei autohtone, cât şi asupra învăţământului superior în domeniul jurnalismului. Nevoia de instrucţie profesională în câmpul jurnalismului e la fel de mare ca în cel al dreptului, teatrului,  informaticii sau sectorului sanitar. Cum  programele de jurnalism sunt în vogă în ultimii patru-cinci ani, cel puţin la USM, acest fapt se constituie într-un moment propice pentru armonizarea legăturilor dintre piaţa media şi structurile universitare în domeniul jurnalismului.
 

Referinţe bibliografice
Gross, Peter. Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est. Iaşi: Polirom, 2004.
Militaru, C.  „Procesul de la Bologna şi învăţământul superior”, în „Analele universităţii, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale”. Editura Sylvi, Bucureşti, 2005.

Editura Tribuna, 2005
 

Acest material este publicat în cadrul proiectului  “Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.