“Atâta timp cât politicul din Republica Moldova este neliber, nu vom avea o presă liberă”

Interviu cu Rodica MAHU, redactor-șef al publicației „Jurnal de Chişinău"
 

- Cum își câştigă existenţa o publicaţie independentă în țara noastră?
- Chiar dacă, în principiu, sesizez o contradicţie netă în termeni între a-ţi câştiga existenţa şi independenţă, pot să afirm că, în practică, în Republica Moldova poţi să te menţii pe linia de plutire fără a face sluj, fără a te prostitua, fără a te umili lăsându-te folosit. Pentru asta însă trebuie să trăieşti la limită condiţia meseriei. Pentru că libertatea asumată în presă frizează de cele mai multe ori nebunia. E un drum prăpăstios, ascetic (căci – n'est-ce pas? – păsările grase nu pot zbura) şi până la urmă ingrat – în orice clipă te poţi pomeni în stradă, fără o leţcaie, fără o acoperire sindical/socială. Cu fiecare buclă a istoriei noastre de după ”91, lucrurile revin în punctul iniţial, mort, şi o iei de la capăt în lupta cu aceleaşi personaje vechi, nelustrate (atât din presă, cât şi din fauna politică anchilozată care ne menţine pe vectorul estic), fără o solidaritate reală cu colegii din presă.

- Sunteți de mai mulți ani în domeniul mass-media (Radio, presa scrisă). Cum apreciați calitatea jurnalismului autohton?
- Am mai bine de trei decenii de când mă aflu în spaţiul nostru mediatic. Am făcut tot felul de munci, chiar din cele tehnice (nu numai la radio, ziare, ci şi la agenţie de ştiri şi editură). Consider că, din păcate, avem prea puţini profesionişti, pentru care textul bine scris, curajul de a spune şi promova adevărul şi onestitatea faţă de cititor ar fi cuvinte de ordine. După mine, fără a generaliza, cred că, în timp, au reuşit să-şi păstreze bunul nume doar câţiva jurnalişti.

- Ca redactor-șef al publicației „Jurnal de Chişinău”, pe ce criterii Vă fundamentați politica editorială?
- De fapt, am răspuns mai sus la această întrebare. Dacă eşti un om integru, ai nişte criterii (nu mai pomenim de principii şi valori, noţiuni scăpate în derizoriu de un pseudopolitician) de la care nu te abaţi întreaga viaţă. La modul practic, dincolo de vorbe mari, aceasta se realizează destul de dificil, întâi de toate e nevoie de o echipă. Desigur, echipa de aur, aşa cum o visa odată Val Butnaru, rămâne o idealitate, spre care totuşi merită să tinzi. Între timp, lucrezi cu oamenii care se angajează, ca şi tine, în întreprinderea care se numeşte ziar şi reflectaţi, cât puteţi de bine, realităţile presante, la ordinea zilei, cum se zice. Acum rămâne de văzut: presante pentru cine? Pentru că nu scriem pentru o medie statistică de unitate om, impersonală, incoloră/inodoră, loială statului acesta care deocamdată ştie bine doar a fura, a se blinda într-o justiţie injustă şi a rămâne într-o zonă opacă faţă de cetăţenii săi. Cine acceptă condiţiile existente şi rezistă, rămâne şi mergeţi înainte.

- Clasamentele internaţionale plasează R. Moldova printre statele cu presă „parţial liberă”. Cum resimțiți personal acest lucru? Prin ce minune am putea obține statutul de „presă liberă”?
- Atâta timp cât politicul din R. Moldova este neliber, nu vom avea o presă liberă. Când promisiunile electorale – oricât de modeste, minime! – vor fi realizate, când va exista o continuitate cel puţin pe parcursul a două cicluri electorale întregi ale unei guvernări democratice, necorupte, când vor prelua în sfârşit puterea nişte politicieni noi, integri şi şcoliţi, cu viziuni clare privind ieşirea noastră din mizeria în care zăcem, se va fortifica şi o presă puternică. Sinergiile generate de politicile socio-economice inteligente îi vor garanta dezvoltarea. Dacă s-ar realiza, asta ar fi chiar o minune! Căci, în definitiv, puterea presei e puterea celor fără de putere.
 
Cum resimt personal starea „parţial liberă”? Cred că nu poţi fi „parţial liber”, după cum nu poţi fi parţial ticălos. Ori eşti liber, ori eşti un nevolnic ticălos. Desigur, cunoaşteţi basnele cu imposibilitatea de a fi total liber. Ştiu că e greu, totuşi nu imposibil. Am trăit această stare de graţie şi vreau să o regăsesc. Dar mă sabotează latent marele cenzor interior, ceea ce se cheamă în limbajul mediatic de lemn autocenzură, păi tocmai aici stă gingaşa problemă a libertăţii presei. Prin urmare, dacă eşti sigur de adevărul pe care vrei să-l rosteşti, îl spui – deschis, clar, direct, exhaustiv. Şi pe urmă, fie ce-o fi.

- Cât de protejați sunt jurnaliștii în țara noastră în fața unor agresiuni verbale, fizice?
- Nu sunt protejaţi deloc. Întrebaţi-l pe eligibilul Chirtoca cum a protejat-o cu ranga pe jurnalista Alina Anghel. În ce mă priveşte, după ce în aprilie 2009 am avut episodul cu poliţiştii lui Voronin care m-au ridicat din stradă în timp ce-mi făceam meseria şi m-au dus la Direcţia crimă organizată, nu-mi fac nicio iluzie privind protecţia jurnaliştilor. Cu atât mai mult cu cât poliţiştii în cauză sunt avansaţi.

- În ce momente ați simțit solidaritatea breslei?
- Păi cel mai bine am simţit-o atunci, la 10 aprilie 2009, când colegii din R. Moldova şi din România au răspândit vestea arestării mele şi, graţie acestei acţiuni mediatice pot spune fulger, am fost eliberată. Norocul meu a fost că Val Butnaru a văzut întâmplător de la geamul redacţiei cum eram săltată din spatele Casei Guvernului.

- Mai multe monitorizări efectuate de organizațiile de media au scos în evidență partizanatul politic al unor instituții de presă. De ce uneori jurnaliștii acceptă să își sacrifice independența și dreptul la libera exprimare?
- Jurnaliştii acceptă să se vândă pentru că tare li-i a mânca (очень кушать хочется), vorba lui Macedonski, „sunt laş, am cinci copii”, iar unii vor să se plimbe cu ultimele modele Porsche sau BMW. Aşa foame au ei. Dincolo de glume, unii dintre ei chiar stau cu chirie zeci de ani, o duc prost  şi nici nu prea au modele de urmat.

- Apropo de accesul la informație, cât de deschise sunt instituțiile statului față de jurnaliști?
- Dacă eşti de-al lor, îţi spun ce vor ei, dacă nu eşti de-al lor, nu-ţi spun nimic sau numai braşoave.

- Cât de des se autosesizează instituțiile publice la problemele pe care le semnalați în paginile ziarului?
- Foarte rar.

- În goana după senzațional, adeseori are de pierdut deontologia profesională. Cine sau ce ar trebui să responsabilizeze jurnaliștii în activitatea lor?
- Ar suna bombastic şi perimat dacă aş spune că doar conştiinţa lor. Şi totuşi e adevărat. Dar ratingul este acum marele dictator al politicilor editoriale, în detrimentul deontologiei, al fricii de procese,  de plata despăgubirilor, până la urmă în detrimentul bunului-simţ.

- Cât de pregătiți sunt tinerii care vin să muncească la „Jurnal de Chișinău”? Dacă ar fi să schimbaţi ceva în sistemul de învăţământ jurnalistic, ce aţi propune?
- Tinerii aspiranţi la gloria jurnalistică (95 la sută la cea de pe sticlă) sunt total nepregătiţi. Studenţilor stagiari le cerem elementarul, ei însă se sperie după ce înţeleg că nu pot scrie o ştire şi dau bir cu fugiţii. Nici nu mai vin cu hârtiile să le bifăm stagiul! Ce aş propune eu? Să fie schimbată politica de cadre la facultăţile ce pregătesc jurnalişti, eufemistic vorbind. De fapt, ar trebui reforma(ta)tă instruirea în aceste facultăţi, să se facă trieri mult mai riguroase ale cadrelor didactice şi ale candidaţilor la admitere. Cei care le predau studenţilor trebuie să fi scris ei – întâi de toate – măcar un text „mai de Doamne-ajută” (clişeul preferat al unui profesor din zona la care ne referim). Oricum, dacă tot rămân în meserie doar câţiva absolvenţi din numeroasele serii de jurnalişti, măcar să rămână cei mai buni. Iar dintre cei rămaşi în meserie să nu se ticăloşească măcar unul.