Eşti aici

Misterele tranziţiei la televiziunea digitală

11 Decembrie 2015
681 de afişări

          Ion Bunduchi, expert în domeniul audiovizualului

          Capăt de vorbăExpertul în domeniul audiovizualului, Ion Bunduchi,
 
Voi parafraza un banc şi voi zice că, în Moldova, să faci ceva la timp şi, mai ales, la cale, e ca şi... kefirul gazat. În principiu, se poate, dar... kefir gazat?! E şi cazul chinuitei televiziuni digitale tereste autohtone despre care, probabil, 99 la sută dintre concetăţeni nici nu au auzit...
 
         Scurt istoric

În anul 2006, la Geneva, în cadrul Conferinţei Regionale de Radiocomunicaţii (RRC-06), Republica Moldova a semnat Acordul regional privind planificarea serviciului de radiodifuziune digitală terestră, ratificat de Parlament doi ani mai târziu. Astfel, de rând cu alte 104 state ale lumii, Moldova s-a angajat ca până la 17 iunie 2015 să treacă la televiziunea digitală terestră. Azi, când rămân opt luni până la termenul-limită de realizare a angajamentului asumat, se pare, tranziţia e la fel de ceţoasă ca şi acum opt ani, când a fost semnat acordul.

Televiziunea digitală a apărut mult înainte de Conferinţa de la Geneva, la începutul anilor 1990 (până atunci absolut toate serviciile de programe televizate erau realizate şi difuzate cu ajutorul tehnologiilor analogice), ca răspuns la necesitatea tot mai stringentă de a face faţă complexităţii de procesare a informaţiei. Primul standard digital pentru televiziune, denumit DVB-S (Digital Video Broadcasting - Sattelite) a fost introdus în anul 1994 şi implementat de către Franţa. Televiziunea prin satelit s-a dezvoltat şi în SUA, numărul abonaţilor la canale digitale ajungând acolo în câţiva ani după 1994 la aproape un milion. Un alt standard - DVB-T (Digital Video Broadcasting - Terrestrial), a fost introdus în 1997, iar un an mai târziu a fost  implementat de Suedia şi de Marea Britanie.
Letonia a început testarea televiziunii şi radioului digitale terestre în 2002.
România, în 2005, la Bucureşti şi, în 2006, la Sibiu, pune în funcţiune primele emiţătoare de televiziune digitală.
În Japonia, către sfârşitul anului 2006 cele mai mari oraşe aveau televiziune digitală terestră.
Guvernul Rusiei adoptă în noiembrie 2007 o concepţie de dezvoltare a televiziunii şi radioului pentru perioada 2008 - 2015.
Estonia a încheiat tranziţia la televiziunea digitală terestră în iulie 2010.

Cu alte cuvinte, de cum a apărut oportunitatea de a utiliza tehnologiile digitale în beneficiul cetăţenilor, ţările lumii s-au arătat interesate de perspective. Unele au început valorizarea digitalizării până, altele - după deciziile RRC-06. Unele au încheiat tranziţia la televiziunea digitală terestră, altele  sunt pe cale s-o finalizeze. Nu însă şi Republica Moldova. Posibil, pentru că are de-a gata răspunsuri: nu există voinţă politică şi nu dispunem de bani. Par plauzibile răspunsurile, dar, cu certitudine, nu sunt complete.

Televiziunea digitală, o demonstrează calculele, este „o jucărie” costisitoare. România estima că un multiplex naţional trebuie să aibă peste 60 de amplasamente. Şi dacă antena şi echipamentul digital pentru un singur amplasament necesită cam 250 de mii de euro, costurile ar depăşi 15 milioane. Rusia şi-a estimat costurile  tranziţiei la televiziunea digitală terestră la circa zece miliarde de dolari, iar Japonia – la 38 de miliarde.

Despre costurile reale pentru Republica Moldova e greu să judeci. Pe de o parte, construirea primului multiplex naţional, din cele trei planificate, ar costa 50 de milioane de lei, pe de altă parte, este vehiculată şi suma de zece milioane de euro, şi cea de  20 de mii de euro pe care ar trebui un canal de televiziune să o achite lunar, la accederea într-un asemenea multiplex. Care date sunt exacte, e greu de spus, pentru că depinde de cine numără.  
 
Cât la noi mai sunt făcute calcule încâlcite, cetăţenii din multe ţări ale lumii gustă din plin din beneficiile televiziunii digitale, iar beneficii, după cum o demonstrează practica, sunt multiple: calitate constantă a imaginii; sunet stereo; un număr incomparabil mai mare de canale recepţionate, inclusiv în zonele rurale; furnizarea de servicii adiţionale, cum ar fi transport de date, teletext, programe radio, plăţi, interactivitate etc. Când vom gusta şi noi din avantajele televiziunii digitale terestre? Întrebarea, s-ar părea, are răspuns exact: cu începere din iunie 2015. Poate da, dar poate nu şi, mai degrabă – nu. Posibil, acei cu gândul permanent la avantaje pentru noi, cetăţenii, consideră că încă nu le merităm şi că ar trebui să mai aşteptăm, măcar până tehnologiile noi se învechesc, că nu suntem unicii. Unele ţări au anunţat deja că vor mai zăbovi cu tranziţia. Rusia, de exemplu, anunţa în primăvară, că emisia în format analogic a unor canale regionale va continua şi după 2015 - până în anul 2018. Este adevărat că deciziile RRC-06 permit câtorva ţări din Orientul Mijlociu şi din Africa să emită în anumite benzi de frecvenţă până în iunie 2020. Ne-am înscris, oare, şi noi în acest rând?

În fond, întrebarea despre „când” este importantă, dar nu principala. Mai important este: ce vom avea la ecran, când, în sfârşit, ceva vom avea? Şi aici ceaţa e şi mai deasă...
 
         ”Unități de măsură” a corectitudinii digitalizării
 
Trecând în revistă experienţa europeană şi internaţională, putem „stoarce” anumite standarde, recomandări sau bune practici în acest domeniu şi ele s-ar rezuma la umătoarele:

  • Esenţa televiziunii digitale terestre este de a aduce avantajele societăţii informaţionale în fiecare familie.
  • Televiziunea digitală terestră oferă noi posibilităţi pentru fluxul liber de informaţii; asigură pluralismul mijloacelor mass-media şi diversitatea conţinutului mediatic; oferă mai multe posibilităţi populaţiei să caute şi să obţină informaţie, idei şi opinii.
  • Serviciul public de radio şi tv rămâne un instrument esenţial al democraţiei. Noile tehnologii contribuie nu doar la tranziţia la televiziunea digitală terestră, ci şi la dezvoltarea radiodifuzorului public, fără a-i fi create condiţii concurenţiale privilegiate în raport cu ceilalţi.
  • Mai bine o legislaţie nouă în domeniul televiziunii digitale, decât hotărâri de guvern sau decrete prezidenţiale. Puterea legii este superioară altor acte normative. Legea garantează şi asigură adecvat mass-mediei – libertate, iar cetăţenilor - dreptul la libera exprimare şi  accesul la informaţie.
  • Digitalizarea nu poate fi un pretext pentru concentrarea proprietăţii sau pentru monopol. Este necesară privatizarea şi „fărâmiţarea” operatorilor cu poziţie dominantă pentru a ocoli pericolele digitalizării.
  • Sunt prevenite monopolul, concentrarea proprietăţii şi situaţia dominantă a cuiva pe două segmente-cheie: a) cel al infrastructurii şi b) cel al contentului.
  • Planul de tranziţie este elaborat de un organ de resort (minister sau autoritate de reglementare) cu participarea tuturor părţilor interesate, inclusiv radiodifuzorii şi operatorii de reţele.
  • Pentru tranziţia la formatul digital este institut un organ special.
  • Procesul de tranziţie la televiziunea digitală este dirijat de piaţă, dar cu mecanisme de intervenţie pentru a fi corectat la necesitate.
  • Este separată licenţierea pentru furnizorii de multiplex de licenţierea pentru furnizorii de content.
  • Statul are grijă ca grupurile socialmente vulnerabile să aibă acces la semnalul digital.
  • Sprijinul statului nu creează avantaje neîndreptăţite pentru unele companii comerciale în detrimentul ori pe seama altora.
  • Businessul şi nu statul sau, şi businessul, şi statul asigură populaţia cu echipamente de recepţionare a semnalului digital la preţuri acceptabile.
  • Parteneriatele dintre stat, radiodifuzori, furnizori de reţele şi companii private/comerciale,  acoperă costurile înalte ale tranziţiei. Cooperarea este cheia succesului informaţional.
  • Este utilizată plenar şi eficient infrastructura existentă.
  • Tranziţia la televiziunea digitală terestră este ţinută în permanenţă sub control public/social.
  • Este luat în calcul interesul consumatorilor, inclusiv libertatea lor de a migra de la un operator la altul, fără a fi necesare echipamente noi.
  • Sunt desfăşurate largi campanii de informare a populaţiei.
  • Furnizorii de reţele (operatorii de multiplex, provider-ii) au obligativitatea deservirii universale, iar o autoritate de reglementare independentă supraveghează onorarea acestui angajament.
  • Este garantat accesul radiodifuzorilor (prin eter) la reţelele digitale. Este garantată includerea radiodifuzorului public naţional în pachetul de servicii de programe oferite gratuit (pachet social).
  • Procedura de selectare a pachetului social de canale tv este echitabilă şi transparentă. Există regula difuzării obligatorii a unor servicii de programe prin multiplexe.  
  • În procesul de digitalizare sunt luate în calcul atât interesele populaţiei, cât şi interesele şi posibilităţile tuturor categoriilor de radiodifuzori, mai ales, ale celor necomerciali, locali şi regionali.
Este o listă lungă, nici pe departe exhaustivă, dar suficientă pentru a ne da seama în ce măsură răspundem respectivelor rigori şi, eventual, pentru a ocoli grebla.
 
         ”Unitățile de măsură” există pentru a fi neglijate...
 
Angajamentul Moldovei asumat în 2006, după cum e şi firesc, a necesitat iniţial un document care să prevadă, pe etape, tot şirul de acţiuni necesare implementării televiziunii digitale. Respectivul document a fost elaborat şi urma să devină concepţie de tranziţie. După ce „s-a plimbat” mai mulţi ani prin birourile factorilor de decizie, a ajuns... la poziţia iniţială, pentru a fi îmbunătăţit, dar fără recomandări clare ce anume trebuie îmbunătăţit. Până la urmă, la începutul verii lui 2012 a apărut proiectul unui nou (vechi) document intitulat „Programul privind tranziţia de la televiziunea analogică terestră la cea digitală terestră”, elaborat de Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor (MTIC) şi publicat pe site-ul oficial al acestuia. Proiectul a fost analizat şi dezbătut drastic în cadrul unei conferinţe naţionale organizată la iniţiativa programului Mass-Media al Fundaţiei Soros-Moldova. Participanţii la conferinţă au salutat prevederile judicioase din proiect, indicând în acelaşi timp autorilor multiple deficienţe ce sfidau, pur şi simplu, standardele şi bunele practici europene şi internaţionale în domeniu. Documentul denota mai curând o abordare „tehnică” a problemei, şi nu una de fond, de esenţă.

Bunăoară, rezultatele scontate trebuiau să însemne „conformarea la stipulările Acordului, semnat în cadrul RRC-06...”, şi nu un nou nivel calitativ în informarea populaţiei (ne place, ne stă în sânge dorinţa-beton de odinioară de a raporta cuiva despre „cincinalele în trei ani”, fără a ne gândi la ce ne ajută).

Documentul nu accentua necesitatea de a preîntâmpina concentrarea proprietăţii, monopolul, situaţiile dominante atât pe piaţa infrastructurii, cât şi pe cea a conţinuturilor; nu se referea la locul şi rolul distribuitorilor de servicii (operatorii de cablu şi de satelit) în procesul tranziţiei la televiziunea digitală terestră; nu stabilea un mecanism clar de control public asupra implementării programului etc.

Stipulările proiectului se întemeiau pe o analiză a situaţiei reale,  bazată pe date statistice învechite (din anii 2004 (recensământul), 2009 (raportul “Utilizarea tehnologiilor informaţionale şi ale comunicaţiilor de către populaţia Republicii Moldova”) şi 2011 (numărul abonaţilor serviciilor televiziunii multicanale). Este explicabilă dificultatea autorilor în situaţia unui deficit acut de date empirice relevante şi exacte. Inexplicabil însă e că nu au fost utilizate cu acurateţe nici datele care existau, totuşi. De exemplu, Strategia de acoperire a teritoriului naţional cu programe audiovizuale pentru anii 2011-2015 indică cinci reţele tv naţionale create până în 2010. Un tabel din proiect însă indică  patru astfel de reţele. Prin urmare, nu putea să nu trezească bănuieli şi exactitatea calculelor, inclusiv ale celor ce se referă la costuri. 

În privinţa gestionării unui multiplex, documentul nu elucida, cel puţin, două chestiuni principiale:

  1. poate oare un partener (entitate) să-şi asume doar construcţia multiplexului sau trebuie să fie şi  operator (furnizor) de reţea digitală? Şi dacă da, câte poate construi?
  2. un furnizor de reţea (multiplex), indiferent dacă este sau nu furnizor de content, câte reţele (multiplexe) poate avea în gestiune?
Răspunsul la aceste întrebări trebuiau să fie în măsură să evite concentrarea proprietăţii, situaţiile dominante şi monopolismul. Acest lucru are importanţă crucială pentru pluralism şi diversitate în mass-media. 
        
Autorilor proiectului li se recomanda să completeze:
1) lista punctelor vulnerabile cu următoarele:
  1. capacitatea redusă a statului de a subvenţiona procesul digitalizării;
  2. voinţa politică insuficientă pentru a impulsiona procesul digitalizării;
  3. capacitatea redusă a radiodifuzorilor publici de a digitaliza emisia;
  4. capacitatea redusă şi/sau inegală a radiodifuzorilor privaţi de a se implica adecvat în procesul de digitalizare;
  5. insuficienţa de date empirice pentru detalierea Programului de digitalizare;
  6. informarea insuficientă, atât a autorităţilor, cât şi a populaţiei asupra oportunităţii tranziţiei la televiziunea digitală;
  7. existenţa monopolului în domeniul radiocomunicaţiilor etc.
2) lista riscurilor cu următoarele:
  1. menţinerea monopolului/situaţiei dominante sau apariţia altor monopoluri/concentrări de proprietate;
  2. preţuri/costuri distorsionate în situaţia deficitului de date exacte pentru analiza stării reale de lucru în domeniu;
  3. acces limitat al radiodifuzorilor locali/regionali la procesul de digitalizare în virtutea capacităţilor economice/pecuniare reduse;
  4. tergiversarea adoptării cadrului juridic necesar;
  5. inacceptarea televiziunii digitale terestre de către o parte din populaţie;
  6. reticenţa unor radiodifuzori faţă de televiziunea digitală terestră;
  7. piaţa subdezvoltată a utilajelor şi echipamentelor necesare digitalizării etc.
 
3) şirul de obiective specifice cu următoarele:   
  1. încurajarea utilizării în comun a infrastructurii existente;
  2. elaborarea procedurii de acces la multiplex;
  3. stimularea concurenţei pentru construirea multiplexelor;
  4. încurajarea separării verigilor: constructor de multiplex, furnizor de multiplex, furnizor de content;
  5. liberalizarea pieţei serviciilor de teleradiocomunicaţii etc.
 
Documentul stipula ca prin intermediul multiplexului I să fie preluate şi difuzate  posturile publice naţionale de televiziune, precum şi furnizorii privaţi de servicii de televiziune şi multimedia existenţi „cu acoperire şi indice de audienţă semnificativă”. Stipularea contravenea recomandărilor europene, dat fiind că, dacă sunt zece furnizori de content „cu acoperire şi indice de audienţă semnificativă”, dar toţi cu produse mediatice similare, nu rămâne loc de pluralism şi diversitate, pe care le-ar putea asigura, de exemplu, unul sau două servicii de programe generaliste şi câteva servicii de programe specializate, să zicem, educaţionale, de cultură, muzicale, sportive, content local/regional etc.

În altă ordine de idei, vom remarca un fapt: anume în perioada, în care a fost dat publicităţii documentul, a început un fel de târg nedeclarat al frecvenţelor. Fără exagerare, fiecare radiodifuzor local/regional a fost abordat în repetate rânduri de soli din capitală, cu propunerea „profitabilă” de „a-şi vinde” frecvenţa deţinută. Unii şi le-au vândut, alţii au rezistat ispitei, chiar cu teama că se vor ruina odată ce va tăbărî digitalizarea peste ei. În opinia mea, respectivul târg nu a jucat ultimul rol în apariţia unor noi radiodifuzori naţionali câtre alegerile parlamentare din acest an în comparaţie cu cei din preajma scrutinului trecut (noiembrie 2010). Calculele sunt simple: avem cu ce intra în alegeri şi avem cu ce accede în multiplex.

Proiectul prevedea, de asemenea, ca licenţa pentru multiplex să fie acordată ba prin concurs, ba „prin intermediul a unei proceduri de licitaţie organizată de catre ANRCETI...”, ba prin „licitaţie competitivă”, fără a preciza în ce condiţii să fie desfăşurate, pentru ce este acordată licenţa (pentru construcţia multiplexului, pentru furnizarea de multiplex sau pentru furnizarea de content) şi câte licenţe poate obţine o entitate. Sunt aspecte principiale ce necesită claritate deplină, pentru că este important cine distribuie loc în multiplex şi, mai ales, cum distribuie.

Practica europeană existentă indică apariţia a două modele juridice. Primul model (Finlanda, Germania, Suedia), unde pachetul de canale este decis de autoritatea de reglementare sau de guvern, prin intermediul procedurilor publice, similare celor de acordare a licenţelor analogice. Modelul al doilea (Italia, Marea Britanie, Norvegia), unde pachetul de canale este decis de operatorul de multiplex ori de reţea, dar cu condiţia de a urmări scopul interesului public, adică de a asigura pluralism şi diversitate.

Mai există o practică de selectare comparativă prin procedură de concurs. Solicitanţii prezintă oferte, cu un plan detaliat, în conformitate cu criteriile stabilite pentru concurs. Şi, în sfârşit, există practica licitaţiei, când o licenţă pentru multiplex este acordată entităţii care plăteşte cea mai mare sumă (Rusia – 1 mlrd rub.).

Comun în toate procedurile este faptul că licenţele sunt oferite cu anumite condiţii. Să exemplificăm. În februarie 2006, organul de reglementare din Austria a acordat companiei private ORS licenţă de operare a unui multiplex până în 2016 cu următoarele condiţii: să lărgească etapizat acoperirea cu semnal digital; să asigure difuzarea radiodifuzorilor publici naţionali şi, pe o anumită perioadă, a celor publici regionali; să ofere dreptul unui radiodifuzor naţional privat să-şi difuzeze propriul serviciu digital de programe; să stabilească tarife rezonabile pentru transmiterea semnalului şi pentru servicii auxiliare; să stabilească aceleaşi tarife pentru toţi radiodifuzorii care îşi difuzează serviciile de programe prin intermediul multiplexului operat de ORS.  Anterior, organul de reglementare din Austria a elaborat criterii de selectare a operatorilor de multiplex. Astfel, urma să câştige concursul solicitantul care se angaja: a) să asigure o acoperire maximală cu semnal digital în termeni restrânşi de timp; să asigure o calitate ireproşabilă a semnalului; să asigure emisia radiodifuzorilor existenţi; să asigure simplitate în utilizarea serviciilor; să propună cea mai bună strategie de dezvoltare a sistemului de distribuire a set-top-box-urilor potrivite; să garanteze telespectatorilor un pachet de servicii de programe care să le asigure o diversitate maximală de opinii.

În Marea Britanie cinci operatori de multiplexe au fost licenţiaţi de către OFCOM. Licenţa pentru al şaselea multiplex aparţine BBC, conform cartei regale. În conţinutul licenţei OFCOM a inclus condiţia ca în momentul stopării semnalului analogic, staţiile tv să aibă aceeaşi acoperire cu semnal digital ca şi mai înainte. Pentru operatorii a două multiplexe OFCOM a stabilit difuzarea televiziunii publice şi pragul minim de acoperire cu semnal digital de 98,5 % din populaţia ţării. Pentru aceasta, cei doi operatori trebuie să difuzeze din 1154 de puncte existente în situaţia emisiei analogice şi, suplimentar, prin nouă emiţătoare noi. Pentru trei operatori ai multiplexelor de televiziuni comerciale pragul minim în conţinutul licenţelor este stabilit la o acoperire de 90 %. Anual operatorii prezintă OFCOM dări de seamă despre modul în care îndeplinesc condiţiile licenţei.

În Rusia pachetul de canale în primul multiplex a fost stabilit prin decret prezidenţial (iunie 2009); în Belarus şi Kazahstan – prin hotărâre de guvern; în Ucraina – de către organul de reglementare prin proceduri publice.

EPRA (European Platform of Regulatory Authorities), în urma unui studiu, a ajuns la concluzia: în procesul tranziţiei la televiziunea digitală terestră, autorităţii naţionale de reglementare îi revine un rol decisiv. Pe segmentul creaţiei legislative este oportun cadrul juridic  necesar digitalizării şi gestionării procesului de stopare a emisiei analogice. Pe segmentul aplicării legislaţiei activităţile esenţiale ţin de perfecţionarea şi implementarea procedurii de licenţiere, de distribuirea frecvenţelor şi formarea pachetelor de canale pentru multiplexe.
 
Revenim la proiectul moldovenesc, pentru a-l parcurge până la capăt. El prevedea ca tranziţia la televiziunea digitală terestră să fie dirijată de un grup de lucru creat în cadrul MTIC. Autorilor proiectului li s-a sugerat că ar fi mai indicat: 

  1. un grup de lucru creat pe lângă Guvern, în frunte cu un viceprim-ministru şi în componenţă mai largă – reprezentanţi de la Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei,  CCA, ANRCETI,  ONG-uri şi asociaţii, de la Consiliul Concurenţei, Centrul pentru Drepturile Omului etc – cu împuterniciri care să-i ofere spaţiu suficient de manevră. Doar că grupul trebuia să acţioneze rapid, operativ şi să fie foarte eficient;
  2. între activităţi: grupul urma să elaboreze, iar Guvernul să aprobe un Regulament ad-hoc în care să fie specificate: cine îl conduce, cum vor fi luate deciziile, ce prerogative va avea; să întocmească un Plan calendaristic de lucru detaliat, care să arate cum sunt atinse obiectivele – până în 2013, 2014, 2015, cu stabilirea sarcinilor pentru toţi actorii implicaţi (ce şi când execută MTIC, CCA, Ministerul protecţiei sociale, Consiliul Concurenţei etc, etc.);  periodic, de exemplu, o dată în trimestru, sau la o jumătate de an ţine conferinţe de presă şi dă publicităţii rezultatele;
  3. monitorizarea tranziţiei să fie efectuată nu de MTIC, ci de un organism dezinteresat. Monitorizarea internă este necesară, dar pentru obiectivitate este oportună şi una externă. Acelaşi grup de lucru ar fi putut crea un consiliu de supraveghere a tranziţiei la televiziunea digitală terestră, cu o reprezentativitate largă, care să monitorizeze şi să informeze periodic opinia publică despre evoluţia stării de lucruri.
 
Proiectul mai prevedea că „cel puţin” un multiplex va reveni Î.S. „Radiocomunicaţii”, „fără taxă de licenţă”. O atare abordare echivala cu instituirea unei competiţii neloiale în raport cu viitorii operatori de multiplexe.

Proiectul conţinea anumite estimări care nu puteau să nu trezească nedumeriri. De exemplu:
a) dacă un emiţător analogic difuzează un singur serviciu de programe, iar un emiţător digital – 15, de ce cheltuielile de întreţinere „a echipamentelor de difuzare a unui program TV în format digital” sunt mai mici „cu cca 25-30% faţă de cheltuielile de difuzare a unui program TV în format analogic”?;
b) în temeiul căror calcule primul multiplex ce ar utiliza şi jumătate din numărul necesar de emiţătoare digitale ar costa50 de milioane de lei?

Înseamnă oare aceasta că, dacă 100% dintre emiţătoare ar fi fost analogice, costurile s-ar fi ridicat la 100 de milioane de lei? Dar cât ar costa unul din cele patru multiplexe regionale, prevăzute de proiect?
c) 500.000 lei erau prevăzuţi „pentru producerea spoturilor”, dar nici un leu pentru difuzare. Ce impact ar avea o asemenea campanie mediatică?;
d) din moment ce nu este cunoscut numărul familiilor ce necesită ajutor în procurarea dispozitivelor pentru recepţionarea televiziunii digitale, de unde să ştim dacă ajung mijloacele obţinute din „licenţele pentru multiplexele 2 şi 3”?;
e) de ce se creează impresia că edificarea multiplexelor regionale nu constituie o problemă? Senzaţia că tranziţia la televiziunea digitală terestră aproape că nu necesită efort şi bani este periculoasă şi din perspectiva percepţiei sociale a problemei. E stringent necesar ca populaţia să cunoască efortul pecuniar mare de care este nevoie pentru a putea beneficia de avantajele televiziunii digitale.

Am enumerat doar câteva dintre prevederile proiectului care au generat întrebări, nedumeriri, dar şi recomandări la acea conferinţă din iulie 2012. Aţi sesizat, am scris totul la timpul trecut. De ce? Simplu şi moldoveneşte. Anumite recomandări şi sugestii au fost ulterior acceptate, documentul a fost parţial îmbunătăţit. N-au trecut nici doi ani şi, în luna mai 2014, presa, vre-o două săptămâni a tot trâmbiţat despre aprobarea de către Guvern a proiectului. Din curiozitate profesională am vrut să văd ce document a fost aprobat în definitiv. Dar... n-am găsit documentul! Nici în Monitorul Oficial, nici în Registrul de stat al actelor juridice. Aflu apoi,  după patru luni, tot  din presă, că la şedinţa din 7 mai 2014, membrii Executivului au aprobat “de principiu” Hotărârea de Guvern „Cu privire la aprobarea Programului privind tranziţia de la televiziunea analogică terestră la cea digitală terestră” şi că documentul respectiv a fost transmis încă o dată ministerelor vizate pentru ca acestea să facă toate ajustările de rigoare şi să-l prezinte în versiune finală Cancelariei de Stat. Versiunea finală, deci, nu o cunoaştem. Mai aflăm câte ceva din ceea ce spun ocazional anumiţi responsabili că, bunăoară, nu vor mai fi patru multiplexe regionale, ci până la 21; că Î.S. „Radiocomunicaţii” va construi primele două din trei multiplexe naţionale; că CCA se gândeşte cum „să umple” cu canale tv primul multiplex naţional. Mai departe – ceaţă densă şi mister. Nici ceaţa, nici misterul nu vor dispărea uşor în febra electorală în care s-a cufundat ţara în aceste zile. Prioritatea priorităţilor redevin alegerile. Şi, dacă tot stăm mereu cu gândul la cetăţeni, digitalizarea să mai aştepte!
 
        Tranziția pe final... până a începe
 
Tranziţia la televiziunea digitală terestră este o provocare pentru Republica Moldova. Până la urmă, televiziunea ar putea fi digitală, nu şi terestră căci, până ne gândim cum să elaborăm şi să adoptăm un program, tehnologiile se învechesc – sunt de la sfârşitul secolului trecut. S-ar putea ca alegerea să cadă pe tehnologii noi, pe fibra optică, de exemplu, pe Internet. S-ar putea ca o atare opţiune să fie mai convenabilă şi mai puţin costisitoare. Dar cine să facă estimările şi cine să decidă până la urmă?!

Oricum,  indiferent ce tehnologii am utiliza, trebuie să fim conştienţi de faptul că  televiziunea digitală poate aduce nu doar beneficii, dar şi pericole, care ţin, în primul rând, de câţiva factori esenţiali, cum ar fi:

  • legislaţia naţională incompletă în materie de digitalizare;
  • distribuirea frecvenţelor analogice, la moment, inechitabilă, mai ales, în raport cu beneficiarul local/regional;
  • subinformarea crasă a populaţiei în materie de televiziune digitală terestră;
  • premisele extrem de favorabile de apariţie a concentrării de proprietate, a situaţiilor dominante, a monopolismului în lipsa cunoaşterii proprietarilor reali cu interese în domeniu;
  • monopolismul pe piaţa serviciilor de reţele de telecomunicaţii.
Aş putea continua lista cu lipsa de voinţă politică, dar mi-e şi lehamite să mai amintesc de aceasta. În schimb, voi aminti insistent de ceea ce sugera încă unul dintre primele documente relevante temei noastre - Recomandarea Rec (2000) 23 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la independenţa şi funcţiile autorităţilor de reglementare a sectorului radiodifuziunii: dacă domeniul audiovizualului din ţară nu poate fi definit drept pluralist şi diversificat, mai bine digitalizarea să fie amânată şi, mai întâi, să fie operate reformele corespunzătoare. În acest context, pe de o parte, a tergiversa tranziţia la televiziunea digitală e periculos – ţara riscă să nu aibă televiziune, în general, din iunie 2015; iar pe de altă parte, a declanşa tranziţia fără o pregătire necesară, e la fel de periculos – ţara riscă să utilizeze televiziunea digitală ca pretext pentru îngustarea pluralismului mijloacelor mass-media şi a diversităţii de produse mediatice.

Pentru că timpul trece, şi pentru că mâine-poimâine vine iunie 2015, indiferent de scenariul ales pentru tranziţia la televiziunea digitală, procesul trebuie să decurgă cu maximă operativitate, cu maximă precauţie şi cu maximă eficienţă. Trebuie, deşi, personal, nu prea cred. 
 
Acest material este publicat în cadrul proiectului  “Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau Guvernului SUA.