„Cancerul” și inamicii presei moldovenești

Vitalie CĂLUGĂREANU,
jurnalist Deutsche Welle

Scriu acest comentariu dintr-o țară-membră a UE. Sponsorul general al deplasării – soacra apolitică. De aici, realitățile din Moldova se văd altfel. După ceva timp petrecut în normalitate, comparând anumite procese, îți dai seama că noi, cei din Moldova, încet-încet o luăm razna – lucrurile nenormale încep să ni se pară firești.

Urmărim pe Internet un talk-show politic și mă prind la gândul că îi tot „descifrez” soacrei (care nu a mai fost acasă de vreo opt ani) subtilitățile mesajelor lansate de invitați. La un moment dat, „moderatorul” a încercat, prin întrebări, să devieze discuțiile în direcția unei „coaliții politice largi”. Invitații nu s-au prins ce fel de coaliție are în vedere moderatorul, așa că, vădit iritat, acesta s-a apucat să argumenteze singur necesitatea unei alianțe PLDM-PD-PL+PCRM. Soacră-mea, apolitică (pe 30 noiembrie 2014, ea a făcut 230 de kilometri cu trenul ca să voteze forțele pro-europene), se uită la mine, trage o cruce, așa cum a învățat-o socrumi-o și exclamă: „Aista ori îi prost, ori îi plătit să spună așa. Cum și-l imaginează el pe Ghimpu în alianță cu Voronin?”. Fără să-mi dau seama, încep să-i vorbesc despre jongleriile subterane ale PD-ului și-i explic de ce, în opinia mea, PD-ului i-ar conveni o ecuație din care ar face parte și PCRM. Soacră-mea mă ascultă și văd cum stă să răbufnească... Tac. O las să intervină: „Tu mătincă ești chicat în cap ca și dânsu’! Cu ce drept, bre, jurnalistu’ ista să-mi bage mie în cap schema PD-ului cu Voronin? El ce, lucrează la PD?”. Prima dată în viață soacră-mea m-a lăsat fără replică. Mi-am dat seama că de opt ani ea urmărește altfel de talk-show-uri, în care moderatorii reprezintă interesele privitorilor, nu ale anumitor partide și că o irită gestul moderatorului-propagandist.

Presă independentă – jurnalism de calitate – societate sănătoasă

Atunci când ne întâlnim în breaslă, acolo, la Chișinău, strigăm în cor că nu ar trebui să mai existe patroni politici în presă, că un singur partid deține controlul a 60% din media activă, că toate televiziunile depind de politicieni și de grupuri de interese. Ne lamentăm în fața străinilor că avem probleme cu libertatea presei... Așa este! De când mă țin minte în jurnalistică, politicienii din Moldova au făcut tot posibilul ca să controleze economic presa. Așa că primul inamic al libertății presei în Moldova este foamea. Înainte să-mi săriți în cap, faceți un studiu și vedeți cine dă de mâncare ziariștilor noștri. Vom fi protejați în fața presiunilor politice atunci când țara aceasta va depăși statutul de țară consumatoare, atunci când vom mai și produce, când vor exista companii bogate care să producă lucruri interesante, pe care să vrea să le vândă și care să-și facă reclamă la televizor.

Acum, după ce mi-am petrecut aproape un an din viață într-o companie de publicitate, îmi permit să spun că ar trebui ca mediul economic să perceapă presa ca pe un partener și publicitatea ca pe o investiție - nu ca pe o favoare. Businessmanii ar trebui să înțeleagă că și de contribuția lor depinde obiectivitatea presei. Dacă am avea agenți economici care nu ar percepe publicitatea ca pe o obligație sau ca pe un fel de „cutia milei”, ci ca pe o necesitate pentru firma lor și pentru susținerea unor publicații corecte, verticale, s-ar putea face un pas mare. Managerii de presă nu ar trebui să mai fie văzuți ca niște milogi care cerșesc pe la ușile directorilor de companii. Presa, dacă ar fi susținută financiar cu onestitate, ar fi independentă și mediul politic nu ar avea ce să-i facă. Pentru că jurnalistul independent, dacă nu mai primește leafa de la un patron care are interese, va putea să scrie 100% echilibrat și echidistant. Când presa va fi independentă, atunci va fi și jurnalismul de calitate, și societatea mai sănătoasă. Totul se rezumă la bani. Mediul economic prost, catastrofal, împiedică televiziunile să devină o afacere. În ceea ce privește mediul politic, ar fi timpul să asistăm la o responsabilizare și maturizare a acestuia care declamă tot timpul că-și dorește o presă obiectivă, dar, în realitate, face totul ca să și-o subordoneze.

Așadar, al doilea inamic al presei libere este frăția dintre mediul economic și cel politic. Televiziunea e un business și trebuie să se bazeze pe mediul economic, însă atunci când mediul economic depinde de cel politic și invers, este imposibil ca televiziunile (media în general) să fie independente. Finanțarea instituțiilor de presă vine de la companii care și ele depind de politic. Atunci când o televiziune nu-i pe profit, de unde pot să vină banii? De la niște oameni de afaceri care au interese politice. Cum? Prin contracte de publicitate. Așa se cumpără bunăvoința presei în democrațiile șubrede. Se știe că partea editorială și partea administrativă nu trebuie să se intersecteze într-o redacție, dar în realitate știm că nu este așa. De exemplu, un primar taie pădurile și exportă lemnul, dar firmele pe care le controlează plasează publicitate la cele mai importante posturi TV. În felul acesta se asigură că va putea să taie în continuare pădurile și să adune profituri nemeritate fără niciun prejudiciu de imagine. Practica încheierii contractelor publicitare în schimbul renunțării la critici abia capătă turații în Moldova. Nu am auzit ca vreun astfel de caz să fi ajuns în vizorul CNA, ceea ce înseamnă că nimeni în Moldova nu-și face nicio grijă în privința aceasta.

Asta putem schimba... Depinde de noi!

Și, în sfârșit, al treilea inamic al libertății de exprimare, în Moldova, este jurnalistul... sau mai bine-zis jurnaliștii – cei care își fac treaba după cum bate vântul în politică. Independența e o chestiune care ține în primul rând de deontologie și de capacitatea de a rămâne integru într-o lume în care valorile sunt din ce în ce mai pervertite. Cu alte cuvinte, jurnalistul de calitate știe să facă abstracție de presiuni, e cel care își respectă profesia, crede în deontologie și care nu își uită rolul pe care îl are - acela de a informa publicul, nu de a manipula. Nu în zadar pun eu accent pe deontologie. M-aș bucura dacă mi-ați percepe insistența asupra acestui element ca pe un semnal de alarmă, pentru că, odată cu dezvoltarea presei online, se observă cum dispare minima responsabilitate a jurnalistului. Și e cumplit! În campaniile electorale, toată lumea jurnalistică înnebunește. Chiar și cei mai echilibrați încep să aibă un comportament ciudat, semn că există anumite angajamente plătite.

La Academia DW ni s-a spus că „jurnalist e acel care trăiește exclusiv din ceea ce scrie” – din salariul de ziarist. Din păcate, nu mi-a spus nimeni asta la facultate în Moldova. Probabil, nici altora nu le-a spus nimeni. Așa că ne-am pomenit cu o generație de colegi-businessmani care, în virtutea activităților economice pe care le desfășoară, pot fi ușor constrânși la tăcere, pentru a evita, de exemplu, niște controale fiscale la terasa pe care o administrează. Pe de altă parte, jurnaliștii de calitate ar trebui să fie plătiți la timp și decent, să nu fie tentați să distorsioneze adevărul pentru bani. Iar angajatorii din presă, care se respectă, trebuie să înțeleagă că nu poți să angajezi oameni deștepți, inteligenți, fideli grupului de presă pe bani puțini.

Sunt mai multe tipuri de jurnaliști care cred că ar putea fi incluși în această a treia categorie de inamici ai libertății de exprimare. Pe prima poziție i-aș trece pe jurnaliștii care nu au nimic de spus, dar insistă să practice această meserie. Pe doi, aș include un alt grup de jurnaliști: pe cei ce se autocenzurează, care acceptă cenzura, pe cei comozi și pe jurnaliștii obedienți. Aici simt nevoia să mă explic. Observ în ultima vreme, pe de o parte, tendința patronatelor din televiziune de a angaja jurnaliști obedienți sau neexperimentați, iar pe de altă parte – de a sprijini niște pretinse investigații jurnalistice, în funcție de interesele partinice. Dacă în Moldova televiziunea ar fi un business, acești patroni ar da faliment în câteva săptămâni. Patronii trebuie să înțeleagă că obedienții te duc în faliment. Deci, dacă esti părtinitor, lumea te etichetează și te judecă și nu se mai uită la tine. Astfel, îți moare afacerea. Și ce folos că partidul ține în viață, prin infuzii de capital, o televiziune grețoasă...? Există, în lumea mare, o noțiune care se numește „autoreglementarea presei”, iar atunci când unele instituții compromise, care trebuie să dispară de la sine, sunt întreținute financiar artificial, apar mutanți mediatici care distorsionează adevărul și schilodesc societatea. Acești mutanți mediatici există pe piața mediatică din Moldova de câteva decenii. Ei sunt sprijiniți nu doar de partide, ci și din exterior. Mai nou, acest fenomen a început să se numească „pericol informațional”. Nu mai e nevoie de niciun tanc sovietic, ci de un simplu televizor.

Iar ca jurnalist, dacă cedezi și faci compromisuri, nu ai de câștigat decât pe termen scurt. Dar n-o să fii niciodată respectat. E mai bine ca cei despre care scrii să-ți știe de frică, să știe că îți faci treaba onest. Publicul te va răsplăti, iar dacă ai audiență, vei primi și publicitate. 

Unde-i presa de prestigiu?

Tot în al treilea grup de inamici ai libertății de exprimare i-aș include și pe jurnaliștii lipsiți de curajul de a se exprima, pe cei care-și distrug cariera din proprie prostie și pe cei care nu mișcă un deget ca să crească din punct de vedere profesional. Despre nevoia de profesionalizare trebuie să discutăm mai mult, să acordăm o importanță mai mare facultăților de jurnalism. Or, reieșind din cunoștințele cu care constat că vin astăzi în redacții absolvenții facultăților de jurnalism de la noi, personal aș pleda pentru lichidarea lor. Poate că este o poziție prea dură, dar ea reiese din raționamentul că anume acolo, în facultate, li se implantează viitorilor jurnaliști „propriul cod deontologic” – o problemă care ne afectează breasla din ce în ce mai mult.

În momentul acesta, Moldova nu mai are presă de prestigiu. Dar societatea are nevoie de tipul acesta de jurnalism. Obosiți să se mai certe cu patronii de presă pe criterii etice, exponenții presei de prestigiu s-au refugiat în online, PR sau au alte ocupații.

„Cancerul” presei - monopatronatul

Dar mai dăunător decât inamicii libertății de exprimare este monopatronatul. Este „cancerul” presei moldovenești. Cinci posturi de televiziune, dintre care trei cu acoperire națională, controlate de un singur politician, finanțator al unui partid politic, este prea mult. Nemaivorbind de posturile de radio, revistele, portalurile informaționale și de blogherii pe care tot el se presupune că-i finanțează la negru. Cetățenii sunt lipsiți, practic, de alternativă, fiind supuși unei campanii agresive și permanente de manipulare și dezinformare. Și asta în condițiile în care Codul audiovizualului garantează, în Articolul 7, „Echilibrul și pluralismul politico-social”. Prima în lista obligaţiilor Consiliului Coordonator al Audiovizualului este „supravegherea respectării exprimării pluraliste de idei şi de opinii în cadrul programelor transmise de radiodifuzorii aflaţi sub jurisdicţia Republicii Moldova” (Codul audiovizualului, articolul 41, alin. 1, litera „a”). Așadar, zombificarea prin dezinformare și manipulare se datorează în aceeași măsură jurnaliștilor obedienți, cât și acestui CCA care este absent și politizat.

În Republica Moldova funcționează, însă, o instituție care are atribuţii și mai clare în ceea ce privește monopolizarea pe piaţă și care dispune de standarde și proceduri - Consiliul Concurenţei. Această instituție ar fi capabilă să monitorizeze implementarea legilor ce ţin de concentrarea proprietăţii în domeniul mass-media și, respectiv, să sancţioneze radiodifuzorii care nu respectă prevederile legale. Din păcate, nu am auzit vreodată ca această instituție să se agite în vreun fel în problema monopolizării instituțiilor audiovizuale. De ce? Există suspiciuni rezonabile că și această instituție publică este controlată politic tot de cei care patronează din umbră mass-media.

Acest material este publicat în cadrul proiectului “Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.

Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.