Jurnaliștii de pe baricade

Viorica Zaharia, expertă media 
 
Cazul femeii neglijate de medicii de la Centrul Mamei și Copilului, care a bulversat opinia publică la  începutul lunii ianuarie, a acționat, din nou, ca o hârtie de turnesol pentru temeliile morale ale jurnalismului de la noi. În alte societăți, în mod normal, un astfel de subiect - care lansează semnale despre probleme grave dintr-un sistem - este preluat de presă și investigat până în cele mai mici detalii (a se vedea, de exemplu, cazul Hexi Pharma din România), misiunea jurnalistului fiind exact aceasta - să scoată la suprafață neajunsurile sistemului pentru a proteja astfel oamenii de noi abuzuri. În toată lumea, vocea victimelor abuzurilor este ascultată prioritar celei a autorităților în demersul de identificare a adevărului. Astfel de cazuri asigură și arată, de regulă, capacitatea de coeziune a jurnaliștilor în jurul ideii de misiune comună - de a reflecta faptele ascunse și a porni o dezbatere publică.
 
Ce s-a întâmplat la noi? Presa s-a împărțit, din nou, în două echipe de luptă. În timp ce o parte căuta, verifica și analiza acuzațiile femeii, cerând insistent reacții și explicații de la autorități, o alta difuza păreri subiective ale unor terți, apărând sistemul și lovind în femeia care a îndrăznit să vorbească.
 
De ce nu mai au jurnaliștii simțul dreptății? De ce marile polemici îi găsesc, chiar și în afara campaniilor electorale, aliniați la drapelul partidului, pledând orbește cauzele politicienilor? E dezolant să vezi cum puterea nu se mai trudește, în situații de criză, să ofere mulțimii răspunsuri rezonabile, ci folosește bloggeri și jurnaliști să facă „treaba murdară” - să răspândească mizerii, să lovească adversarii, să schimbe accentele și să diminueze, până la urmă, din gravitatea faptelor.
 
De când jurnaliștii au devenit o marfă atât de ușor accesibilă? De ce unii colegi de-ai noștri ajung să se comporte de parcă mâine nu vor mai fi în profesie?
 
Procesul nu este, desigur, nici pe departe unul singular în cadrul general al țării. Astfel de fenomene au loc în majoritatea domeniilor. Și, desigur, nu doar la noi în țară. În România, de exemplu, unii jurnaliști îi blamează deschis pe alții pentru lipsă de integritate și pentru servilism față de politicieni. Disputa e de mult timp, breasla e divizată de ani buni și nici nu poate fi altfel de vreme ce unii respectă și își asumă normele profesiei și datoria față de public, pe când alții - doar datoria față de politicieni (sau față de banul lor).
 
De ce totuși jurnaliștii o fac, benevol, pe prizonierii și partizanii guvernării? De ce nu asistăm la o plecare masivă a jurnaliștilor din redacțiile supuse cercurilor politice? De ce nu avem până acum niciun caz de „autodenunț”… Drept răspuns, încerc să identific câteva motive și categorii de persoane. Absolut subiectiv, bazat pe analize proprii și nicidecum pe o cercetare exhaustivă.
 

 

 

 

 

 

 
Anul 2018 este unul electoral. Așa cum au arătat campaniile precedente, în special în aceste perioade jurnaliștii, ca și patronii lor, se întrec în a folosi artilerii de tot felul ca să lovească în adversari. Puțini se preocupă să aducă publicului informații complete despre candidați și partide, lupta se dă în presă pe scandaluri și atacuri reciproce. În unele cazuri, găsim jurnaliști pe listele de donatori ale partidelor, ceea ce înseamnă că unii nu doar acceptă să le facă imagine, ci și participă la combinațiile lor. Întrebarea este dacă mai are rost, în al 12-lea ceas, să le amintim de deontologie și de datoria față de public?
 
Iertată fie-mi îndrăzneala, dar voi reproduce, în acest context, un fragment dintr-un articol găsit în presa românească, despre o anumită categorie de jurnaliști. „D.A. face parte din tagma jurnaliștilor care se freacă de politicieni cum se freacă pechinezul de picioarele oaspeților. Cei din tagma asta nu slujesc partide, ci oameni din partide, nu sprijină ideologii, ci cauze ale unor găști…”.
 
Problema care apare până la urmă este dacă mai poate spera la coeziune o asemenea breaslă. Să fim sinceri, nu. Nu poți fi coleg cu cineva care face mizerii constant și sistematic, cu intenție și chiar cu plăcere. Breasla așa și va rămâne divizată dacă, printr-un miracol, nu vom asista cumva la vreun act de pocăință publică. Rămâne să vedem dacă „jurnalismul” majoritar, de mass market, îl va înghiți pe celălalt. Din fericire, jurnalismul e o profesie universală, iar standardele ei nu sunt create în Moldova. De aceea atunci când standardele de acasă coboară tot mai jos, ne raportăm la cele de afară, iar acolo o problemă de felul celei de la Centrul Mamei și Copilului mobilizează jurnaliștii să-și facă meseria și nu să salveze fața pătată a guvernării.