You are here

Persoanele condamnate au dreptul să fie uitate digital. Dar nu toate

20 July 2021
1555 reads
Vadim Vieru,
avocat
 
Hotărârea în cauza Hurbain împotriva Belgiei

Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea sa în cauza Hurbain împotriva Belgiei[1]  (cererea nr. 57292/16)[1].

Cazul se referă la o hotărâre civilă, pronunțată într-o cauză versus domnul Hurbain. În calitatea sa de editor al cotidianului Le Soir, instanța de judecată l-a obligat să anonimizeze un articol din arhiva electronică a publicației, care menționa numele complet al unui șofer ce fusese responsabil pentru un accident rutier mortal în 1994. Hotărârea instanței se baza pe dreptul individului de a fi uitat.

În hotărârea Camerei în cauza Hurbain împotriva Belgiei (cererea nr. 57292/16), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut, cu majoritate (șase voturi pro și unul împotrivă), că nu a existat nicio încălcare a Articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Curtea a menționat în special că, potrivit instanței de judecată belgiene, o căutare pe site-ul web al ziarului sau pe Google, doar prin introducerea numelui și prenumelui șoferului, aduce în prim-plan imediat articolul în cauză. Instanța națională a considerat că menținerea articolului online ar putea provoca un prejudiciu nedefinit și grav reputației șoferului, oferindu-i un „cazier judiciar virtual” atunci când nu numai că își ispășise deja pedeapsa, după o condamnare definitivă, ci și a fost, de asemenea, reabilitat. Astfel, a constatat că cel mai eficient mod de a asigura respectul vieții sale private, fără a afecta în mod disproporționat libertatea de exprimare a domnului Hurbain, ar fi anonimizarea articolului de pe site-ul web al ziarului prin înlocuirea numelui complet al persoanei cu litera X.

Instanțele belgiene au cântărit dreptul șoferului la respectarea vieții sale private, pe de o parte, și libertatea de exprimare a domnului Hurbain, pe de altă parte, în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudența Curții. Curtea de Apel belgiană a apreciat, în special, prejudiciul suferit de șofer din cauza articolului online, având în vedere trecerea timpului (aproximativ 20 de ani) de la publicarea sa originală și faptul că anonimizarea acestuia pe pagina web a publicației Le Soir nu ar afecta textul articolului original și ar fi cea mai eficientă și proporțională măsură, printre diferitele opțiuni. Potrivit Curții de Apel, motivele invocate de instanțele naționale ar fi fost relevante și suficiente, iar măsura impusă domnului Hurbain ar putea fi privită ca fiind proporțională cu scopul legitim urmărit (dreptul la respectarea vieții private a șoferului) și ca un echilibru echitabil între drepturile concurente în joc.

Curtea Europeană a explicat că concluzia la care a ajuns în prezenta cauză nu presupunea nicio obligație pentru mass-media de a-și verifica arhivele în mod sistematic și permanent. În ceea ce privește arhiva articolelor, nu ar trebui să facă o astfel de verificare cu excepția cazului în care au primit o cerere expresă în acest sens. 

Dreptul de a fi uitat în jurisprudența instanțelor europene

Instanțele europene au stabilit că, alături de fațeta tradițională a dreptului de a fi uitat, legată de divulgarea de către presă a trecutului judiciar al unei persoane, există o a doua fațetă - legată de ștergerea datelor digitale și, în special, a datelor disponibile pe Internet. Disputa privind digitalizarea arhivelor jurnalistice a căzut sub această a doua fațetă: dreptul la uitare digitală. Prin urmare, miza stabilită pe cale jurisprudențială era de a obține suprimarea informațiilor disponibile pe Internet.
Acest drept la uitare digitală a fost consacrat recent de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în Hotărârea Google Spania și Google[2] (C-131/12, 13 mai 2014; paragrafele 41-45). CJUE a considerat că condiția legată de divulgarea informațiilor a fost dedusă din efectul instrumentului de căutare, ce a inclus informații care, altfel, ar fi invizibile pe Internet. Această hotărâre se referea cu siguranță la o dispută între un cetățean și operatorul unui motor de căutare.

Principiile enunțate prin această hotărâre au fost transpuse și în speța Hurbain în măsura în care editorul a permis și postarea articolului în litigiu prin intermediul motorului de căutare al site-ului său, care poate fi consultat gratuit, setare ce a fost în plus multiplicată considerabil cu dezvoltarea de software de operare pentru motoarele de căutare precum Google. Indexarea articolului pe motoarele de căutare a fost posibilă doar deoarece se afla în baza de date Le Soir într-un mod non-anonimizat și fără etichete de indexare.

Ar însemna asta că, în Republica Moldova, corupții ar putea cere să fie uitați”?

Cu părere de bine, persoanele publice implicate în fapte de corupție nu ar putea beneficia de dreptul de a fi uitat, așa cum s-a întâmplat în cazul dlui Hurbain și al publicației belgiene Le Soir.

Întrucât dreptul la uitare digitală nu este nelimitat, acesta a trebuit să fie încadrat de instanțele europene în măsura în care ar putea fi în conflict cu libertatea de exprimare de care se bucură presa. Pentru a evalua menținerea unui echilibru între drepturile fundamentale consacrate în special de articolele 8 și 10 din CEDO, Curtea a stabilit că ar trebui să se țină seama de criteriile definite în jurisprudența Curții (Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2)) [GC], nr. 40660/08 și 60641/08, CEDO 2012)[3] și CJUE, citată mai sus (Google Spania și Google).

Astfel, pentru a recunoaște dreptul de a fi uitat a trebuit să existe o dezvăluire legală inițială a faptelor, că faptele au un caracter judiciar, că nu a existat un interes public în dezvăluire, că „există o lipsă de interes istoric” în fapt, că există un anumit interval de timp între cele două dezvăluiri, că persoana în cauză nu duce o viață publică, că are un interes în resocializare și că „ea și-a executat pedeapsa”.

Prin urmare, trebuie să se verifice dacă, în speță, în lumina acestor diferite criterii, limitarea libertății presei rezultată din cererea formulată de persoană urmărea un scop legitim și îndeplinea un imperativ de proporționalitate în conformitate cu articolul 10 § 2 din Convenție.