Ro
En
Рy
Producător de Film și Publicitate
De ce ”Directorul fabricii Franzeluța” dă declarații despre scumpirea pâinii sociale, iar presa îl prezintă ”Directorul celei mai mari brutării din Republica Moldova”? De ce ”10000 de telefoane Nokia aduse din China pe piața Moldovei” se prezintă ca ”10000 de telefoane contrafăcute ale unui brand cunoscut au pătruns pe piața de telefonie mobilă”? De ce ”Un operator de pe piața petrolieră a afișat primul prețuri mai mari” nu poate fi ”Petrom a scumpit azi benzina și motorina”? De ce ”Un cumpărător a fost agresat de agenții de pază ai unui centru comercial din capitală” nu poate fi ”Un cumpărător a fost agresat de paznicul magazinului Pyateorocika”?
Există niște articole în legile cu pricina care pot fi interpretate, niște termeni duali, dar nu înțeleg de ce preferă jurnaliștii să fie penibili, de teamă să nu fie penalizați. Pentru că poate fi interpretat ca publicitate (mascată) și nu e voie! Jurnaliștii se întrec în sintagme cât mai întortocheate, ca tu, spectatorul, să înțelegi exact despre ce denumire este vorba. E penibil, fraților. Faceți un sondaj și o să vedeți că nimeni nu înțelege. Voi vreți ca noi să înțelegem sau mai bine nu?
Când eu tare vreau să știu la ce magazin sau restaurant s-au găsit șobolani printre tărâțe, iar voi îmi serviți șarade, asta tot întru evitarea publicității mascate? Care-i logica? De ce mă privați de dreptul de a ști care pâine socială se va scumpi, de care telefon să nu-mi cumpăr, la ce benzinărie să nu mă alimentez azi și ce supermarket să evit?
De partea cealaltă, cei care ar putea interpreta asta ca și publicitate, adică CCA, ce urmărește prin aceste articole? Că publicitatea trebuie delimitată clar de conținutul emisiunii? Că publicitatea înseamnă bani încasați de instituția media și, respectiv, trebuie taxată? Că spectatorul trebuie să știe clar când i se bagă pe gât pâinea ”Chișinău”? Ce altceva?
Nu înțeleg de ce consumatorul trebuie zăpăcit ca să nu piardă statul bani. Vorba vine, să piardă. Nu pierde nimic, dar nici nu câștigă.
Pornind de la presupunerea că televiziunile se tem să nu fie taxate, bănuiesc că au existat precedente. Îmi permit să presupun că CCA (sau altcineva în numele lor) urmărește posturile de televiziune și are grijă ca prevederile cu privire la absurd să fie respectate. Și atunci, vă rog mult să îmi explice cineva de ce nu se urmărește și respectarea unor prevederi mult mai importante și mult mai strategice din punct de vedere al dreptului consumatorului și a dezvoltării societății per ansamblu. Am găsit o grămadă de prevederi care pur și simplu nu înseamnă nimic în viața reală, fiind scrise doar de dragul scrisului și adoptate de dragul adoptatului.
Pentru a proteja pluralismul şi diversitatea politică, socială şi culturală, concentrarea proprietăţii este limitată la dimensiuni care să asigure eficienţa economică, dar care să nu genereze apariţia de poziţii dominante în formarea opiniei publice. (Art. 7(5), Codul Audiovizualului al Republicii Moldova).
Serios? Dar de la câte instituții media în sus se consideră poziție dominantă? Eu cunosc (și toată lumea, bănuiesc) un om care are mai multe instituții media decât restul instituțiilor (care nu-s ale lui) adunate la un loc.
De la 1 ianuarie 2010, cel puţin 80% din volumul serviciilor de programe ale radiodifuzorilor vor constitui producţie proprie, autohtonă şi opere europene, din al căror volum 50% vor fi transmise în orele de maximă audienţă. (Art. 11 (2), Codul Audiovizualului al Republicii Moldova).
A venit 2010 sau încă nu? Că mi-a scăpat. Ia încercați voi, domnilor, să porniți orice canal de televiziune și să numărați ”producțiile proprii”. Așa, ca exercițiu, de dragul antrenamentului.
Filmele artistice şi cele documentare vor fi prezentate cu dublaj sau subtitrare păstrîndu-se coloana sonoră originară, iar filmele pentru copii vor fi dublate sau sonorizate în limba de stat. (Art. 11 (7), Codul Audiovizualului al Republicii Moldova).
Asta e prevederea care îmi place cel mai mult. Limba rusă e originaRă? La toate filmele din lumea asta? Se discută de mult timp în societatea noastră despre Patria lui Șelin și ”dreptul agentului economic” de a-și conduce afacerea în ce limbă vrea mușchiul lui. Despre televiziuni nu s-a făcut atâta tam-tam, probabil pentru că interesele sunt mai evidente. Cert este că filmele trebuiesc difuzate în original, dar cine are curajul să implementeze asta?
Radiodifuzorii sînt obligaţi să încheie contracte, fie direct cu titularii drepturilor de autor şi drepturilor conexe, fie cu reprezentanţii acestora sau cu organizaţiile de gestiune colectivă a dreptului de autor şi/sau a drepturilor conexe, potrivit împuternicirilor şi licenţelor deţinute. (Art. 18 (2), Codul Audiovizualului al Republicii Moldova).
Asta este din categoria absurdului pe față și inutilului conștientizat. Dacă s-ar apuca CCA sau AGEPI să verifice contractele televiziunilor, sunt aproape sigur că vor găsi contracte semnate, de obicei, cu companii din Rusia, dar... CINE verifică dacă compania respectivă din Rusia are într-adevăr drepturi pentru filmele respective? Nimeni. N-au cum să verifice, pentru că ai noștri nu au nicio pârghie să verifice contabilitatea și licențele companiilor din alte țări. Ai noștri sunt conștienți că nu au metode de verificare, respectiv, nu mai verifică nimeni. Așa am ajuns să văd AVATAR la televiziunea locală din Drochia înainte ca filmul să fie lansat în cinematografele din Europa.
Filmele artistice şi cele televizate (cu excepţia serialelor, filmelor documentare şi emisiunilor de divertisment) cu durata mai mare de 45 de minute pot fi întrerupte pentru spoturile de publicitate o dată la fiecare 45 de minute. În continuare, se permite întreruperea filmelor dacă durata lor nu este mai puţin de 110 minute. (Art. 21 (6), Codul Audiovizualului al Republicii Moldova).
Ia luați un pic telecomanda și monitorizați o zi posturile TV.
Timpul de transmisiune dedicat publicităţii nu poate depăşi 15% din timpul de difuzare a serviciului de programe televizate, iar împreună cu spoturile de teleshopping nu poate depăşi 20% din timpul zilnic de transmisiune a serviciului de programe televizate. (Art. 22 (1), Codul Audiovizualului al Republicii Moldova).
Radiodifuzorii care retransmit vor acoperi publicitatea retranslată din alt stat, ţară de origine a canalului retransmis. (Art. 22 (2), Codul Audiovizualului al Republicii Moldova).
Și atunci ce rost are prevederea (1) cu procentajul, dacă ai noștri sunt obligați să acopere publicitatea de la origini, iar aceasta, respectiv, depinde de prevederile din țara respectivă? O țâră de logică se poate?
Publicitatea se difuzează în limba moldovenească iar, la dorinţa furnizorului de publicitate - şi în alte limbi, în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. (Art. 8.(7), LEGEA Nr. 1227 din 27.06.1997, cu privire la publicitate).
Legea la care se face referință NU EXISTĂ. Legea se numește de fapt LEGEA Nr. 3465 din 01.09.1989, cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, iar RSS Moldovenească, în afară de teritoriu (minus Transnistria) și mentalitatea poporului nu are nicio treabă cu Republica Moldova, stat suveran și independent. Sintagma ”limba moldovenească”, apropo, apare doar aici, în rest, incapacitatea de a spune lucrurilor pe nume se camuflează cu ”limba de stat”.
Ziceam la început că am recitit și Legea cu privire la publicitate. Există prevederi despre publicitatea politică, comercială, socială și toate prevederile sunt îndreptate spre evitarea evaziunii fiscale (în mare parte) și protecția consumatorului (printre rânduri). Ceea ce nu am găsit și nu pot să înțeleg, reiese parțial și din ce am scris mai sus: de ce Cultura nu este privită ca domeniu strategic? De ce nu se gândește nimeni la promovarea pe bune a produsului cultural? De ce sărăcia materială (ca domeniu social) este mai greu de suportat decât sărăcia cu duhul? De ce un drum (sau un Parlament) care se distruge este mai important decât o școală sau o casă de cultură? De unde vine ura asta față de inteligența propriului popor?
Circula pe net un fragment din viața lui Churchill. Vine ministrul Apărării și îi raportează că armata are nevoie de mai mulți bani, altfel riscă să piardă războiul. Churchill i-a replicat că bani nu-s, la care ministrul Apărării a propus să ia din bugetul Ministerului Culturii. Și atunci pentru ce mai luptăm? a fost răspunsul lui Churchill. Și era în vreme de război! Simțiți diferența de abordare?
De ceva timp încercăm să promovăm Legea cinematografiei și a durat vreo trei ani până să se aprobe, pentru că Moldova nu are bani de cinematografie. Nici de alte arte nu are bani Moldova. Nici de pensii nu are bani, dacă tot veni vorba. Suntem săraci și punctum.
Afirm cu toată responsabilitatea că există mecanisme prin care artele, cultura în general, pot fi susținute cu investiții minime, spre zero.
De exemplu, la toate festivalurile de film pe la care merg, există neapărat un sponsor mare, care susține festivalul regulat și cu plăcere. Companii GSM, bănci, distribuitori de energie, constructori și dealeri de mașini, etc. De ce la noi nu se poate întâmpla asta? Pentru că în orice țară există o lege a sponsorizării, prin care companiile pot cheltui o parte din TAXELE datorate statului pe sponsorizări directe. La noi, sponsorizările pot fi făcute DIN PROFIT. Vrei să fii bun? Fii bun pe banii tăi, statul n-are bani să fie bun. Ca să nu pară aberantă abaterea de la tema presei, explic legătura. Dincolo de filantropie dezinteresată, principalul motiv de a investi în evenimente culturale este PROMOVAREA. Firma sponsorizează un eveniment de calitate, presa mediatizează evenimentul și, normal, pomenește de sponsori, iar în toate imaginile de la televizor, legate de festivalul respectiv, intră și logoul sponsorului. Promovarea este mult mai eficientă, decât spoturile publicitare directe. Logic, nu? Nimeni nu vede asta ca evaziune fiscală, nimeni nu îi obligă să plătească publicitatea.
În situația noastră, cu publicitatea (mascată) interzisă, statul nu primește nimic, pentru că, companiile nu vor investi în publicitate directă, dar nici nu vor finanța evenimente la care televiziunile nu au voie să le filmeze logotipul. NIMENI nu câștigă nimic. Așa e mai sigur. Ни себе, ни людям.
Eram în Georgia anul trecut și discutam cu reprezentantul băncii care sponsoriza festivalul de la Tbilisi. Mi-a explicat că ei deja de vreo trei ani nu mai fac spoturi publicitare. Până nu demult, la ei legea tot interzicea publicitatea indirectă, dar, de dragul culturii, prin puterea de convingere a unor lobbiști și a unor factori de decizie întregi la minte, au implementat ce zic eu mai sus. Finanțează expoziții, festivaluri, ateliere de creație, tot felul de evenimente la care vine multă lume. Ai mediatizare pe TV, ai ”simpatia publicului”. Ce altceva îți mai trebuie?
Presa, prin definiție, este un instrument de monitorizare, informare și educare. Educare în sensul de a implanta în capetele maselor o capacitate de analiză și evaluare cât mai aproape de adevăr a realității. Mai este și divertismentul, unde este inclusă și cultura, se pare, or, nu ne arde nouă de distracție când nu avem ce mânca, nu? Atâta timp cât educația este ignorată, iar cultura este și mai jos, nu avem nicio șansă. Dacă presa e bună doar de promovat partidele și de schimbat hoții prin rotație, atunci mai bine fără. Păcat. Poate fi altfel. E ușor și logic. Voință avem?
Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.
Sursa foto: http://www.scoaladejurnalism.md
