Transparenţa şi rezistenţa proprietarilor media

În 2013 CJI a propus un proiect de lege care urmăreşte să impună un grad de transparenţă a proprietăţii în audiovizual. Proiectul a îngheţat în prima lectură, lucru care, în opinia noastră, este ambivalent.

În primul rând, există impresia unei slabe înţelegeri a conceptului de transparenţă a proprietăţii media în sine şi a valorii sale democratice. În fond, scopul acestui deziderat, după cum se conturează acesta la noi în ţară, care, de altfel este legitim şi nevinovat, este de a-l deconspira pe adevăratul proprietar şi judecător al politicii editoriale a câtorva posturi tv cu acoperire naţională, iar nu valoarea în sine – transparenţa proprietăţii şi pluralismul media. De aici uşurinţa cu care se barează cu secretul comercial orice cerinţă de a divulga informaţii de acest tip.

Odată că, pe lângă proiectul de lege în sine, societatea civilă, de obicei, produce un studiu-suport, însă acesta nu ajunge să circule împreună cu proiectul de lege în Parlament. Aşa că, o propunere reformatoare singură, fără partea documentară, este foarte vulnerabilă în faţa valorilor tradiţionale, asemenea secretului comercial. Iar părerea noastră este că mai bine să îngheţe aceste propuneri în Parlament, decât să ajungă să fie legiferate ciopârţite pe ici-colo, ca apoi „autorii” să pună o bifă, iar vina pentru ineficienţa şi moartea prematură a acestei dispoziţii să fie pusă pe umerii societăţii civile. De altfel, este sarcina statului să adopte măsurile necesare pentru a asigura transparenţa proprietăţii media.

Recomandare europeană obligatorie în ţările UE

În calitate de membră a Consiliului Europei, R. Moldova are la îndemână două recomandări ale CoE la această temă - Recomandările Comitetului de Miniştri al CoE (94)13 şi (2007)2. Alte reglementări exprese cu caracter de recomandare sau obligatoriu la nivel european pe tema transparenţei proprietăţii media nu există. Însă, valoarea şi importanţa acesteia decurg din exerciţiul libertăţii de exprimare şi a accesului la informaţie, fundamente ale unei societăţi democratice, consacrate în Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene etc. Toate statele membre ale CoE şi ale UE şi-au asumat angajamentul de a respecta standardele democratice, inclusiv libertatea de exprimare, accesul la informaţie, libertatea şi pluralismul media care decurg din acestea.

În general, transparenţa proprietăţii media nu este consacrată expres ca valoare constituţională în ţările europene. La fel ca și în cazul nostru, deşi nu creează drepturi individuale cu aplicabilitate directă, transparenţa proprietăţii media decurge din cele două libertăţi constituţionale - libertatea de exprimare şi accesul la informaţie.

În rândul statelor UE, reglementarea transparenţei proprietăţii media este neuniformă şi foarte diversă. Unele ţări, precum Austria, Germania şi România, limitează obligaţia de transparenţă a proprietăţii media doar la sectorul audiovizualului, în timp ce ţări precum Italia şi Norvegia, impun obligaţia de transparenţă în media audiovizuală, print şi online. Media din majoritatea ţărilor europene au obligaţia de a furniza informaţii despre proprietatea lor unor autorităţi publice: ministerului culturii în Bulgaria sau camerei economice în Croaţia. Ţări precum Austria, Croaţia, Germania, Elveţia, Norvegia şi România impun media publicarea informaţiilor despre asociaţi, mărimea acţiunilor lor, interesele persoanelor afiliate, inclusiv a membrilor familiei, interesele acţionarilor în alte media, interesele indirecte etc., în timp ce Marea Britanie cere divulgarea intereselor politice şi religioase ale unui solicitant de licenţă audiovizuală. Legislaţia în Macedonia prevede obligaţia de a publica numele persoanelor care generează un venit din publicitate mai mare de 30% într-un an pentru un anumit radiodifuzor, iar în Croaţia, acest procent coboară până la 10. Unele state impun obligaţia de transparenţă doar radiodifuzorilor naţionali, alte state, precum Croaţia, vizează şi radiodifuzorii străini. Sancţiunile pentru încălcarea acestor obligaţii variază de la ţară la ţară; ele pot constitui amenzi, pedepse cu închisoarea sau retragerea licenţei audiovizuale. Amenzile în Spania, de exemplu, pot ajunge până la 1 milion de euro, iar în Macedonia până la 10 mii de euro. Platformele de publicare a informaţiilor privind proprietarii mass-media sunt diverse, ele pot fi monitoare oficiale, pagina web a autorităţii competente, pagina web a radiodifuzorului, baze de date naţionale publice etc.[1]

Desigur, trebuie amintit şi exemplul unor țări precum Georgia, care a ales să interzică participarea companiilor off-shore în structura proprietăţii unui radiodifuzor sau Macedonia, care interzice expres deţinerea participaţiilor în numele altei persoane sau existenţa participaţiilor secrete.

Bună credinţa – precondiţie pentru a afla adevărul

Proiectul de lege pentru modificarea Codului audiovizualului în scopul asigurării transparenţei proprietăţii radiodifuzorilor se axează pe două etape de intervenţie, care, în opinia noastră sunt interdependente din punct de vedere al efectivităţii prevederii legale. Prima intervenţie are loc în etapa anterioară licenţierii, şi anume, în momentul depunerii dosarului de înscriere la concursul de acordare a unei licenţe audiovizuale, când CCA ar putea respinge dosarul pentru nerespectarea obligaţiei de furnizare a informaţiilor referitoare la structura proprietăţii solicitantului. Iar a doua intervenţie, care are caracter permanent, vizează obligaţia radiodifuzorilor de a asigura transparenţa proprietăţii şi a finanţării prin publicarea anuală a informaţiilor despre proprietate şi finanţare. Ambele obligaţii de transparenţă asigură la nivel ipotetic accesul la o informaţie completă despre proprietarii radiodifuzorilor atâta timp cât verificarea veridicităţii informaţiei furnizate este o reală provocare. Or, scopul proprietarului beneficiar este de a se ascunde, din raţiuni comerciale sau politice, fiind evident că informaţia despre acesta nu este uşor accesibilă la sursele de informaţii oficiale interne.

Există mai mulţi coeficienţi ai acestei ecuaţii. Pe de o parte, este justificată într-o anumită măsură dorinţa autorităţilor de a elimina obligaţia de transparenţă pre-licenţiere, având în vedere independenţa discutabilă a CCA şi posibilitatea unor decizii arbitrare şi discriminatorii în această etapă, dar şi imposibilitatea verificării de către CCA a veridicităţii informaţiilor furnizate de solicitantul de licenţă audiovizuală. Pe de altă parte, această obligaţie ar putea fi extrem de valoroasă prin aceea că concursul de acordare a licenţelor audiovizuale în acest caz ar răspunde exigenţelor transparenţei şi echităţii, al nepărtinirii deciziilor CCA şi al prevenirii monopolului şi concentrării proprietăţii pe piaţa audiovizualului. Este mai uşor să previi concentrarea şi monopolul pe piaţă, decât să lupţi cu ele când au prins rădăcini. Există totuşi câteva cerinţe pentru o funcţionare sănătoasă, de altfel valabile pentru orice altă prevedere a Codului audiovizualului: autonomia decizională a CCA, transparenţa decizională a CCA, care implică participarea terţilor în luarea deciziilor inclusiv prin furnizarea informaţiilor referitoare la proprietarii unui solicitant de licenţă audiovizuală sau radiodifuzor şi pe baza cărora CCA să iniţieze investigaţiile necesare proprii sau cu concursul altor autorităţi, şi buna credinţă a tuturor actorilor implicaţi. Ne întrebăm retoric dacă poate funcţiona sănătos o autoritate în lipsa acestora?

Cât despre radiodifuzorii existenţi, a căror licenţă audiovizuală este activă, aceştia, în concepţia proiectului de lege, au obligaţia de a raporta anual identitatea proprietarilor şi sursele de finanţare. Efectivitatea acestei dispoziţii este grevată de aceleaşi condiţii, însă ea depinde în mod decisiv de mecanismul de control şi sancţionare de care dispune CCA în virtutea legii. Mecanismul de control şi sancţionare necesar pentru asigurarea efectivităţii acestei dispoziţii lipseşte în legislaţia actuală. Pe lângă faptul că CCA nu are atribuţii şi resurse specifice pentru exercitarea unui control, uneori chiar ex officio, el nu are la îndemână nici sancţiuni eficiente pentru a reacţiona prompt la o încălcare. Ce efect poate avea o amendă de maxim 5400 de lei pentru un monopolist cu rădăcini în zone off-shore când el, timp de trei de ani în care i s-au aplicat sancţiuni graduale (corespunzător a trei rapoarte anuale incomplete), a reuşit să manipuleze suficient pentru a atinge un target politic imediat? Iar această problemă nu se rezolvă prin introducerea unei simple dispoziţii legale, ci presupune resetarea întregului mecanism de sancţionare existent în domeniul audiovizualului, care, de altfel, s-a compromis nu o singură dată.

Poate că proiectul de lege ridică dificultăţi de îndemânare în abordarea subiectului transparenţei proprietăţii media în rândul funcţionarilor implicaţi în procesul legislativ… La dificultăţile de ordin tehnic se adaugă şi cele de ordin politic, care transferă discuţiile pe un făgaş pur politic, creând controverse care depăşesc domeniul legislativ. Astfel, se ajunge la situaţia în care o propunere, în loc să fie desăvârşită de autorităţi, ea este banalizată pentru a putea trece mai departe sau blocată. Concluzionăm prin lansarea unui apel la bună credinţă, nu înainte, însă, să treacă alegerile parlamentare.