Eşti aici

Rodica Mahu, redactor-șef „Jurnal de Chișinău”: „Orice ar fi, sunt încrezătoare în viitorul presei scrise. Într-o societate cu adevărat democratică, se va găsi întotdeauna o mână de profesionişti motivaţi să o ia de la început”

30 August 2016
755 de afişări
„Parțial liberă”, dar cât de independentă?  

Consemnăm, la finele lunii august, 25 de ani de independență a R. Moldova și Sărbătoarea „Limba noastră”. 25 de ani este vârsta maturității. Dar cum a evoluat și în ce măsură s-a maturizat în această perioadă mass-media din R. Moldova? Care e starea generală a presei, după 25 de ani de independență a statului R. Moldova?

De ce, în prezent, avem o presă cu un statut de „parțial liberă”, iar țara noastră continuă să coboare în topurile internaționale privind libertatea presei? De ce, în situația când avem sute de instituții media în R. Moldova, nu putem vorbi despre existența unui pluralism mediatic autentic? Cum să explicăm faptul că, după decenii de totalitarism și cenzură, astăzi continuăm să ne confruntăm cu fenomenul concentrării? În fine, de cât timp mai e nevoie pentru ca presa să fie recunoscută și la noi, la fel ca în toată lumea civilizată, a patra putere în stat?

Media Azi a abordat acest subiect cu invitații săi – experți media, lideri de opinie, manageri de presă, jurnaliști. Vom prezenta opiniile lor zilnic,  pe parcursul acestei luni, pentru a contura împreună un tablou cât mai realist al mass-media autohtone după 25 de ani de independență a țării.

Media Azi:  „Jurnal de Chișinău” a fost unul din primele ziare de limba română apărute la Chișinău după proclamarea independenței R. Moldova. Privind retrospectiv, care credeți că au fost cei mai buni ani pentru această publicație și, respectiv, care au fost perioadele cele mai dificile?

Rodica Mahu:  La apariţia sa (29 octombrie 1999), „Jurnal de Chişinău” („JC”) era unicul ziar independent din R. Moldova, cu o politică editorială clar formulată, liberă de orice amestec din afară, ideologic sau economic. Cu riscul de a-i supăra pe unii colegi mai recenţi, cred că prima componenţă a echipei redacţionale a avut un elan de neegalat, sudată printr-un liant pe care în anii de la urmă e tot mai greu să-l obţii. E vorba de acel efect de echipă bine închegată, pe care îl resimt şi membrii acesteia, şi cititorii. În ce mă priveşte, sunt angajată la „JC” într-o a doua repriză. Din cei 17 ani pe care îi va împlini „Jurnalul” în octombrie, 14 ani am fost aici. Prima dată am lucrat la „JC” între septembrie 2000 şi noiembrie 2001. Era o perioadă de început, cu mari dificultăţi financiare, cu întârzieri de luni de zile la plata salariilor; e curios, dar nimeni n-a părăsit ziarul din cauza aceasta. Lucrasem cu Val Butnaru şi cu alţi câţiva colegi şi la „Flux”, cei mai sensibili plecaseră de acolo înainte ca „Fluxul” să devină o epavă de partid.

Astfel, „Jurnal de Chişinău” a răsărit într-o perioadă de vid informaţional, piaţa era avidă de presă independentă, după dezamăgirea lăsată de fiascoul lamentabil al celor câteva „proiecte” mediatice, iniţial promiţătoare, de expresie românească. Dincolo de reabilitarea etică a meseriei de gazetar cu care venea „JC”, Val Butnaru, ca un manager inspirat, a adus un suflu nou în forme, formate şi genuri de presă. Poate că unii au uitat, dar anume „Jurnalul” a fondat prima televiziune pe internet, înainte de apariţia în RM a unor televiziuni de ştiri.

Revin însă la primii ani de activitate a „JC”. A fost o perioadă cu totul deosebită în viaţa gazetărească a Chişinăului, a RM. O perioadă de emulaţie şi de energii descătuşate care, privind în urmă, mă încântă. Cred că în acea vreme de început echipa devenise, în scurt timp, una de referinţă pe piaţa mediatică – Val Butnaru, Aurel Cornescu, Nicolae Negru, Igor Nagacevschi, Mariana Arsene, Vitalie Cuşnir, Virginia Prodan, Alina Guţu, Constantin Cheianu, Igor Pânzaru, Natalia Hadârcă, Ludmila Costin, Natalia Costaş ş.a. Retrospectiv, după cum ziceţi, cred că e o perioadă din cele mai faste şi mai dificile ale acestei publicaţii, care va rămâne în cronica presei basarabene. În timp, aici au scris şi continuă să scrie câteva serii de jurnalişti, toţi foarte buni, şi voi da numai câteva nume – Irina Nechit, Raisa Lozinschi, Mihai Jumugă, Nina Negru, Mariana Raţă, Vitalie Hadei, Lena Negru, Svetlana Corobceanu, Victoria Popa, Carolina Chirilescu, Nina Tofan, Ilie Gulca, Svetlana Panţa, Marina Liţa, Nadejda Roşcovanu ş.a. Unii au prins rădăcini la „JC”, alţii au urmat legea circuitului gazetarilor în natură. Din 2004 (după greva de la „Teleradio Moldova”, la care participasem) şi până în prezent, sunt la „Jurnal de Chişinău”.
 
Media Azi: Aveți siguranța zilei de mâine? Cum vedeți viitorul presei scrise din R. Moldova, eventual, viitorul „Jurnalului de Chișinău”?

Rodica Mahu:  Dar cine o are, în lumea asta în derivă? Uneori am impresia că sarabanda digitalizării în care suntem atraşi, parcă fără voia noastră, accentuează precaritatea situaţiei noastre, grăbindu-i deznodământul. Iar deznodământul e tocmai întoarcerea la forma clasică de ziar, cea pe hârtie. Cu ştiri din surse verificabile, cu reportaje adevărate, cu interviuri luate unor personalităţi, la obiect şi sincere, nu tăvălite în cancanuri şi şuşanele, cu rubricarzi sclipitori, căutaţi pentru probitatea opiniilor lor bazate pe fenomene şi fapte obiective, nu pe directive şi venalităţi ale unor patroni nedeclaraţi şi totuşi ştiuţi de toată lumea.

Orice ar fi, sunt încrezătoare în viitorul presei scrise. Într-o societate cu adevărat democratică, se va găsi întotdeauna o mână de profesionişti motivaţi să o ia de la început.
 
Media Azi: Cum vă explicați că, după 25 de ani de independență a țării, presa noastră rămâne la statutul de parțial liberă?

Rodica Mahu: Mă aflu în presă de 35 de ani, o vechime suficientă ca să pot afirma că, în fond, aici lucrurile nu s-au prea schimbat. În primul rând, nu s-a făcut o lustraţie, absolut obligatorie. De fapt, mă îndoiesc să existe în timpul apropiat voinţă politică pentru acest act. Temele tabu persistă.

Cred că aş putea să readresez această întrebare CCA: cum explică membrii acestuia că în aceeaşi perioadă i se acordă licenţă Radio Sputnik şi se închide Radio „Vocea Basarabiei”? Poate prin faptul că unul are un lobby rusesc prea greu, ca să fie ignorat, iar cealaltă instituţie moare odată cu intrarea la puşcărie a patronului său?

Atâta timp cât unii jurnalişti îşi vor lua de naşi (sau măcar vor dori să-şi ia) politicieni, presă liberă nu va exista. Iar site-urile ce se ivesc acum cu zecile vor muri anonime, din lipsă de interes pentru ele sau din lipsă de curent electric.

Cu alte cuvinte, atâta timp cât un profesionist va dori să fondeze un ziar pe care să-l editeze fără a-şi compromite numele, dar nu-l va putea întreţine, nu vom avea presă liberă. E simplu.