Despre protecţia surselor de informare. Poate fi obligat un jurnalist să dezvăluie o sursă anonimă?

Tatiana PUIU,
expertă în legislaţia media

„Dacă instanța de judecată ordonă divulgarea unei surse anonime de informare, ce ar trebui să facă un jurnalist? Ar trebui să dezvăluie sursa şi să atragă dispreţul şi condamnarea din partea colegilor din mass-media? Sau ar trebui să sfideze hotărârea instanţei și să protejeze sursa prin toate mijloacele, respectând etica jurnalismului ca valoare sacră?”. Aceste întrebări au fost formulate de cunoscuta jurnalistă lituaniană Laima Lavaste într-un articol publicat în cotidianul Lietuvos Rytas. Jurnalista a susţinut un ciclu întreg de materiale despre gradul înalt de corupţie în rândul magistraţilor, în care s-a bazat pe declaraţiile unui judecător, care a solicitat anonimatul. Ulterior, Lavaste a fost acţionată în judecată pentru defăimare şi calomnie de către Curtea districtuală din Vilnius. Instanţa i-a cerut să dezvăluie numele sursei/judecătorului care i-a furnizat informaţiile pentru articolele sale, iar jurnalista a refuzat, nedorind să încalce principiile eticii jurnalistice.

Standarde internaţionale de protecţie a surselor de informare

Dreptul jurnaliştilor de a-şi proteja sursele confidenţiale de informaţii este un aspect important al dreptului la libertatea de exprimare. Protejarea surselor de documentare şi de informare ale jurnaliştilor reprezintă una dintre condiţiile de bază ale libertăţii presei înt-o societate democratică. Această protecţie reiese din normele naţionale în materie (art. 32 din Constituţia R. Moldova, art. 13 din Legea cu privire la libertatea de exprimare, art. 14 din Codul audiovizualului al RM), Codul deontologic al jurnalistului) şi este afirmată de instrumentele internaţionale privind libertăţile ziariştilor, cum sunt, în special, Rezoluţia cu privire la libertăţile jurnalistice şi drepturile omului, adoptată la Conferinţa a IV-a ministerială europeană privind politica comunicaţiilor în masă (Praga, 7-8 decembrie 1994), precum şi Rezoluţia Parlamentului European din 18 ianuarie 1994,  privind confidenţialitatea surselor jurnaliştilor.

Recomandarea nr. R(2000)7 cu privire la dreptul jurnaliştilor de a nu-şi divulga sursele de informaţii, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 8 martie 2000, include următoarele principii în corespundere cu care autorităţile statului trebuie să asigure jurnaliştilor protecţia surselor confidenţiale: dreptul de nedivulgare al jurnaliştilor, dreptul de nedivulgare al altor persoane, limite la dreptul de nedivulgare, dovezi alternative surselor jurnaliştilor, condiţii referitor la divulgare, interceptări de comunicări, supraveghere şi percheziţii judiciare şi sechestre, protecţia împotriva autoacuzării.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod repetat că art. 10 (libertatea de exprimare) protejează nu doar conţinutul şi substanţa informaţiilor şi ideilor, dar şi mijloacele prin care acestea sunt transmise. Una dintre cele mai importante cauze în privinţa protecţiei surselor este cauza Goodwin împotriva Marii Britanii. În anul 1989, Goodwin a încercat să publice un articol privind dificultăţile financiare ale unei companii. El a folosit informaţii confidenţiale pe care le-a primit de la o sursă sigură. Informaţia a fost obţinută din planul financiar al companiei, un document confidenţial, care se presupunea că este furat. Compania a obţinut un ordin de interdicţie a publicării articolului, invocând faptul că ar suferi pierderea încrederii din partea creditorilor, furnizorilor şi clienţilor. Ordinul de interdicţie cerea ca dl Goodwin să dezvăluie identitatea sursei, “în interesul justiţiei”, invocând că aceasta ar ajuta compania să intenteze o acţiune legală împotriva sursei. Dl Goodwin s-a adresat la CEDO, unde a susţinut că jurnalistul este obligat să dezvăluie sursa de confidenţialitate numai în circumstanţe „excepţionale”, în care interesele publice „vitale” sau interesele personale sunt implicate. Goodwin a argumentat că în această cauză aceste circumstanţe lipseau, deoarece compania avea deja un ordin de interzicere a publicării articolului. Curtea Europeană a constatat, în special: „Protecţia surselor jurnalistice este una din pietrele de temelie ale libertăţii presei (...). Absenţa unei astfel de protecţii ar putea descuraja sursele jurnalistice să ajute presa în informarea publicului pe teme de interes general. Ca urmare, presa ar putea fi incapabilă să joace rolul său esenţial de «câine de pază», iar capacitatea sa de a furniza informaţii precise şi de încredere s-ar diminua (...) Un ordin de divulgare nu ar putea fi în conformitate cu articolul 10 din Convenţie decât dacă este justificat de un interes public superior.”

Hotărârile ulterioare au extins această protecţie mai presus de ordinele de dezvăluire a surselor, cum ar fi efectuarea percheziţiilor şi confiscărilor materialelor de către poliţie care ar putea duce la identificarea sursei confidenţiale. În cauza Roemen şi Schmit v. Luxemburg, obiectul cauzei era un articol despre un ministru, informaţia provenind dintr-un document confidenţial. Ca parte a investigaţiei privind scurgerea de informaţii, poliţia a efectuat percheziţii la domiciliul reclamantului şi la locul său de muncă, însă nu a găsit dovezi privind presupusa sursă. Curtea Europeană a constatat severitatea acţiunii aplicate: „Curtea consideră că, chiar dacă şi neproductivă, o percheziţie efectuată cu scopul de identificare a sursei jurnalistice este o măsură mai drastică decât ordinul judecătorului de a dezvălui identitatea sursei. Aceasta deoarece poliţiştii care afectuează o percheziţie neanunţată la locul de muncă al jurnalistului cu mandate de percheziţie au puteri de investigaţie foarte largi, deoarece prin definiţie, ei au acces la toată documentaţia deţinută de jurnalist”.

Condiţii privind divulgarea sursei de informare

Păstrarea anonimatului este adesea o precondiţie a sursei pentru a vorbi, de teama eventualelor persecutări. Dreptul de a proteja confidenţialitatea surselor aparţine jurnaliştilor, persoanelor care efectuează o activitate cu caracter jurnalistic, precum şi persoanelor care colaborează cu acestea.

Recomandarea nr. R(2007)7 stabileşte condiţiile privind divulgarea sursei, după cum urmează:

a. Interesul legitim direct. Propunerea sau cererea vizând introducerea unei acţiuni din partea autorităţilor competente în vederea obţinerii divulgării informaţiei care identifică o sursă nu ar trebui să poată fi efectuată decât de către persoanele sau autorităţile publice care au un interes legitim direct pentru divulgare.

b. Dreptul de a fi informat. Jurnaliştii ar trebui să fie informaţi de către autorităţile competente despre dreptul lor de a nu divulga informaţiile care identifică o sursă, precum şi de limitele acestui drept, înainte ca divulgarea să fie cerută.

c. Sancţiuni pentru nedivulgare. Pronunţarea de sancţiuni împotriva jurnaliştilor pentru faptul că au divulgat informaţiile care identifică o sursă ar trebui să fie decisă doar de către autorităţile judiciare în urma unui proces care să permită audierea jurnaliştilor în cauză în conformitate cu articolul 6 al Convenţiei Europene. Decizia de a lua o sancţiune trebuie să se bazeze pe o procedură judiciară în care cauza jurnalistului interesat va fi “audiată în mod echitabil şi public”.

d. Controlul sancţiunilor. Jurnaliştii ar trebui să aibă dreptul ca pronunţarea unei sancţiuni pentru fapta nedivulgării informaţiilor lor care identifică o sursă să fie supusă controlului unei alte autorităţi judiciare.

e. Limitarea domeniului de aplicare a divulgării. În cazul în care jurnaliştii răspund unei cereri sau unei notificări de a divulga o informaţie care identifică o sursă, autorităţile competente ar trebui să examineze luarea de măsuri prin care să se limiteze extinderea divulgării, de exemplu, excluzând publicul de la divulgare, conform articolului 6 al CEDO atunci când acest lucru este pertinent, precum şi respectând ele însele confidenţialitatea acestei divulgări. Autorităţile competente ar trebui de asemenea să respecte confidenţialitatea divulgării informaţiilor care identifică o sursă, de exemplu, nedivulgând ele însele aceste informaţii.

Excepţii când jurnalistul poate fi obligat să divulge sursa

Protecţia confidenţialităţii surselor este în egală măsură un drept şi o obligaţie a jurnalistului. Caracterul confidenţial al surselor de informare utilizate în conceperea sau elaborarea de ştiri, de emisiuni sau de alte elemente ale serviciilor de programe este garantat prin lege.

Codul audiovizualului din Republica Moldova stabileşte că orice jurnalist sau realizator de programe este liber să nu dezvăluie date de natură să identifice sursa informaţiilor obţinute în legătură directă cu activitatea sa profesională. Se consideră date de natură să identifice o sursă de informare următoarele:

a) numele, numărul de telefon, adresa, alte date personale, precum şi vocea sau imaginea unei surse;
b) circumstanţele concrete ale obţinerii informaţiilor de către jurnalist;
c) partea nepublicată a informaţiei furnizate de sursa jurnalistului;
d) datele cu caracter personal ale jurnalistului sau radiodifuzorului, legate de activitatea pentru obţinerea informaţiilor difuzate.
 
Codul audiovizualului prevede expres să dezvăluirea unei surse de informare poate fi dispusă de instanţele de judecată numai dacă această dezvăluire este necesară pentru apărarea siguranţei naţionale sau ordinii publice, precum şi pentru soluţionarea cauzei în instanţă de judecată, atunci când:

a) nu există sau au fost epuizate măsurile de alternativă la divulgare cu efect similar;
b) interesul legitim al divulgării depăşeşte interesul legitim al nedivulgării.

Pe de altă parte, Legea cu privire la libertatea de exprimare (art. 13) stabileşte că persoana care a distribuit publicului informaţia obţinută din surse confidenţiale nu poate fi obligată să dezvăluie identitatea sursei în cadrul unui proces civil sau contravenţional. Această protecţie se extinde nu doar asupra mass-media, ci şi asupra persoanei care nu este jurnalist, dar care efectuează o activitate cu caracter jurnalistic de colectare, de primire şi de distribuire a informaţiei către public, precum şi persoana care colaborează cu acestea. Singura excepţie când o persoană poate fi obligată să divulge sursa de informare poate avea loc doar în cadrul unui proces penal. Astfel, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în condiţiile legii, poate obliga persoana să-şi dezvăluie sursa de informare dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

Recunoaşterea legală a protecţiei surselor de informare este lăudabilă şi necesară într-o societate democratică, însă standardele stabilite în art. 13 din Legea cu privire la libertatea de exprimare contravin Recomandării Consiliului Europei nr. R (2007) 7 al Comitetului de Miniştri al statelor membre cu privire la drepturile jurnaliştilor de a nu dezvălui sursele lor de informaţii. În particular, această Recomandare stabileşte că doar instanţele de judecată au împuternicirea să ceară divulgarea sursei, iar legislaţia moldovenească permite şi organelor de urmărire penală să o facă în cadrul unui proces penal.

 

Acest material este publicat în cadrul proiectului  “Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.

Sursa foto: Pan.md