Eşti aici

Presa din Moldova: dezgust și admirație

25 Februarie 2022
872 de afişări
Ion Bunduchi, director executiv al Asociației Presei Electronice

Sunt sentimentele răscolite de jurnaliștii noștri în aceste zile, când în ograda vecinului e război. Posibil, e prea tare spus „jurnaliștii noștri”, chiar dacă sunt în jurisdicția țării noastre.
 
De unde vine dezgustul? De la dezamăgirea așteptărilor pe care le am de la presă. Informația e la mare căutare și-n vremuri bune. În vremuri de oroare e solicitată înzecit. E și de înțeles – în vremuri tulburi simțim acut nevoia să știm cât mai multe, ca să putem ocoli sau, cel puțin, atenua iminentele pericole. Cea mai proastă situație e când ești în neștire. Ea toarnă apă la moara incertitudinii care te macină de nu-ți găsești locul, oricât te-ai împotrivi. Și cauți informație. Mai ales în presă. De ce? Pentru că încă nimeni n-a absolvit presa de ceea ce are de făcut, prin definiție – să ofere informație, destulă, verificată, credibilă. Și dacă n-o găsești, rămâi neputincios, scuipi, și cauți ce zice lumea în târg – în cel real ori în cel virtual. Iar lumea din târg zice ce crede, nu neapărat ceea ce este. Și lumea din târg nu are obligația să strângă, să dea prin sită deasă și apoi să spună și altora informația.
 
Neputința asta se mai amestecă și cu un fel de frustrare și de mari nedumeriri, dacă satul arde, iar baba se piaptănă. Și nedumeririle se țin lanț: de ce atâtea posturi de radio „fac discotecă” pe timp de ciumă?! De ce atâtor televiziuni li-i în cot că vreau știri la minut și-mi bagă naiba știe ce numai nu ce trebuie?! De ce atâta presă online îmi spune ce aude, dar nu iese din birou să-mi spună și ce vede?! Și de ce toată presa asta, în loc să mă informeze – nu să-mi sape grădina, că nu-i treaba presei, dar să mă informeze, că asta-i pâinea ei – mă zăpăcește ori, și mai rău, îmi toarnă „știri” să mă convingă cât de bun e unul sau cât de ne-bun e altul?! Eu, cumva, n-am mintea mea, n-am judecata mea?!  Presa să gândească în locul meu?! Treaba presei e să informeze pe toată lumea și pe mine. Că de asta există! Nu să cânte, când e de plâns; nu să stea în tufiș, când e de ieșit în față; nu să împrăștie zvonuri, când e de știut adevărul; nu să sară în luntre când o cheamă vâslașul. Dar toate astea nu se întâmplă! De vină să fie, oare, situația inedită și dramatică de azi? Să ne bucurăm că situația dată este inedită, că nu-i permanentă și, dă Doamne, nici să se repete, nici să fie de durată. Și, dacă nu știm ce să facem, or, într-o situație inedită nimeni nu știe exact ce să facă pentru că nimeni n-a trăit asemenea experiențe, să facem ce știm – să deschidem ochii și să ciulim urechile. S-ar putea să sesizăm gravitatea momentului și să acționăm în consecință. Ar fi cel mai util exercițiu. Și ar fi cel mai bine să-l facem benevol, răscolind totodată în ce a mai rămas din jăraticul mândriei profesionale. Dacă n-o facem benevol, s-ar putea să fim impuși.

Personal, rămân la convingerea că, cel puțin pentru radiourile și televiziunile care calcă alături de drum, ac de cojoc e legea în vigoare. Să amintim că niciun furnizor de servicii media, când a solicitat licență de emisie, nu s-a angajat să dezinformeze, să facă propagandă politică sau agitație partinică. Niciunul. Este non-sens ca un stat să-și pună la dispoziție spațiul informațional audiovizual pentru dezinformare. În realitate, însă, avem de toate și-n serviciile media liniare, adică în emisie, și în cele neliniare, adică pe site-urile furnizorilor. Orice om cu bun simț, când cineva zice una și face alta, ar înțelege că ceva nu-i normal. Legea, de asemenea, e cu bun simț și dispune să faci ceea ce te-ai angajat să faci, dacă tot ai solicitat și ai obținut licență.
 
Aceeași lege zice că intervine sancțiunea dacă faci altceva decât ceea ce te-ai angajat să faci. Personal, sunt adeptul opțiunii ca pedeapsa nu neapărat să fie dură, dar să fie. În cazul dat, însă, nu contează opțiunea mea, ci dispoziția legii. Întotdeauna sancțiunea trebuie să fie promptă, adică la timp și pe măsură. Cu atât mai mult, promptă trebuie să fie în situații de urgență. Dar nu încurcă să ținem minte că urgența și graba sunt lucruri diferite. Adică toate trebuie făcute cumpătat, că-i vorba de presă ori de regulatorul domeniului audiovizual. Atunci, poate, mai scade din intensitate dezgustul și rămâne loc mai mult pentru admirație. Admirație pentru presa și pentru jurnaliștii care rămân presă și jurnaliști în orice împrejurări.
 
Am observat fenomenul și în debutul crizei pandemice, când presa (nu doar presa, dar de ea vorbim acum) pe nepusă masă s-a pomenit pe Terra incognita. Parte din presă a intrat în hățișurile pandemiei și hălăduiește până azi prin ele. Cealaltă parte a scris istorie, cum zic comentatorii sportivi, și și-a atras admirația oamenilor. De ce? Pentru că a știut să-și organizeze munca în condiții nemaiștiute până atunci, a fugit de senzaționalism, a ignorat teoriile conspiraționiste, a scotocit (în condițiile accesului la informație de la noi) informație, a verificat-o cum a putut și ne-a dat-o și nouă, celor care au avut ochi s-o vadă. Și, apropo, partea asta a presei nu a așteptat instrucțiuni nici de la Guvern, nici de la CA. A acționat, pur și simplu, cu bun simț și cu bună credință, adăugate la abilitățile profesionale. Se vede, e cel mai de preț reflex jurnalistic din câte există. Și-i cel mai de preț în toate situațiile, inclusiv în cea de azi, cu un război de amploare în coaste.
 
Tragedia Ucrainei, care nu-i doar a Ucrainei, nu o comparăm cu pandemia, în care nu a împușcat frate în frate. Dar stările de incertitudine pe care le aduc aceste două drame se asemuiesc. Iar suntem în fața necunoscutului, provocator de temeri și îngrijorări. Și iar suntem setoși de informație. Presa care-i presă ne-o dă. Fără să aștepte indicații. Nici nu avea de unde le lua în dis-de-dimineața lui 24 februarie. Și continuă s-o facă. Cei interesați observă: informația vine în flux continuu, fără program normat de muncă, zi și noapte. Asta atrage admirația! Că jurnaliștii sunt calculați, echilibrați, cumpătați. Se vede, de șapte ori măsoară. Se simte, își dau seama că cel mai bun lucru pe care îl pot face, este o informare cât mai veridică, fără istericale, fără senzații exagerate, fără panică, fără emoții necontrolate. Ferice că nu avem detașamente întregi de corespondenți de război. Ferice că avem jurnaliști care țin meseria în frâu la orice oră și în orice zi, că-s limpezi ori tulburi apele. Prin ei, la o adică, se mai menține meseria.
 
Presa care nu face presă erodează meseria. Și cel mai înțelept ar fi s-o abandoneze fără a aștepta indicații ori decrete. Suntem într-o perioadă când informarea corectă nu-i doar o obligație juridică, ci și o datorie morală, dacă vreți, pentru că e realmente vitală. Informația corectă poate salva vieți. Informația greșită, dezinformarea, manipularea poate lua vieți. Presa care tace sau care trăiește cu viața ei, nu și a oamenilor, sau, și mai rău, care învrăjbește oameni – de ce ar trebui oamenilor, ce legitimitate ar mai avea?! Nu-i vorbă, legea-i lege, oamenii o fac și oamenii o aplică, dar, oare, obrazul profesional nu mai contează, nu mai valorează nimic?!