- Cu ce ocazie pe la noi? m-a întrebat chelnerița de la restaurantul hotelului din Bistrița.
I-am povestit femeii că ne aflam acolo ca sa facem cu liceenii din oraș cursuri de "competențe media" - să îi învățăm cum să înțeleagă mass-media și să deosebească jurnalismul de calitate de divertisment și să știe să se ferească de manipulare.
- Și faceți cursuri din acestea doar pentru copii?
- Dar pentru cine ar mai trebui să facem? îi întorc eu întrebarea.
- Pentru oameni ca mine, răspunse ea prompt, arătând cu amândouă mâinile spre piept, ca să-și întărească identitatea.
A fost pentru prima oară când am auzit venind "dinspre popor" o cerere atât de clar și specific formulată: avem nevoie de cursuri de educație pentru mass-media. Au trecut de la acest dialog aproape doi ani și i-am rămas datoare femeii aceleia cu un astfel de curs.
Jurnaliștii și analiștii media joacă, de peste 20 de ani, un joc de ping-pong cu "vinovăția" pentru tabloidizarea mass-media din România. Analiștii dau vina pe echipele editoriale și pe patroni, pe "lăcomia" lor și goana după profit. La rândul lor, aceștia din urmă dau vina pe public și aduc în sprijinul lor cifrele de audiență. Da, dacă ne uităm la aceste cifre, "asta vrea publicul". Sondajele de opinie indică, an după an, nemulțumirea românilor față de calitatea programelor TV (în special) și dorința lor de a avea emisiuni informative de calitate, divertisment de bun gust și "educație". Dar aceste sondaje sunt, de asemenea an după an, contrazise de cifrele de audiență, care arată că astfel de emisiuni înregistrează cifre mici de audiență, spre zero chiar, în timp ce emisiunile tabloide și "de scandal" sunt la mare trecere.
Cel mai simplu este să pui acest paradox pe seama ipocriziei oamenilor, a presiunii de conformitate - cea care te face să răspunzi la întrebări nu după ce crezi tu cu adevărat, ci după cum crezi tu că dorește intervievatorul, ca să "dai bine". Ei, asta e, asta vrea publicul!
Dar de îndată vine și întrebarea necesară, obligatorie chiar: dar noi ce am făcut ca oamenii să știe să vrea mai bine? Dar mass media? Dar statul?
Să o luăm pe rând. Statul - să începem cu el, că e mai simplu. N-a făcut nimic. Educația pentru mass-media nu este o prioritate pentru statul român. Nu este nici măcar un subiect. Încercările ONG-urilor de a dezvolta programe pilot de educație media în licee s-au izbit de o enormă indiferență din partea Ministerului Educației. Nici măcar cele de educare a gândirii critice - care pot folosi mass-media ca "teren de cercetare" nu au fost mai bine primite. În schimb, orele de religie - în care se predă după manuale pline de stereotipuri și atitudini intolerante - au fost, până anul acesta, obligatorii pe tot parcursul celor 12 ani de școală. Există în toată țara profesori care, de drag și din simț al răspunderii, încearcă, pe cont propriu, cursuri de educație media, mizând pe interesul elevilor lor pentru comunicarea publică. Eforturile lor sunt demne de admirație, dar suferă, cel mai adesea, de lipsa unor mijloace adecvate și - fatalmente - de înțelegeri parțiale ale fenomenului, ale obligațiilor și libertăților jurnalistului.
Companiile susțin că nu este de datoria lor să educe - singura lor obligație fiind aceea față de acționari, care sunt interesați doar de profit. Există, e adevărat, câteva tentative ici și colo, prin care jurnaliștii încearcă să explice publicului lor de ce au luat o anume decizie editorială și nu alta, de ce e bine (sau nu) să dai numele persoanelor implicate în acțiunile despre care scrii. Aceste încercări au, cel mai adesea, forma unor editoriale scrise de redactorii șefi și poartă cu ele toată greutatea numelui acestora: de lideri informali ai societății. Se întâmplă astfel la Botoșani, la Deva, la Cluj, la Craiova... În general, presa locală scrisă (sau online) este cea care recurge mai des la astfel de mijloace. Și bine face, pentru că întărește legătura cu un public în căutare de busolă și de călăuză într-o lume tot mai complicată.
Cele mai importante eforturi rămân cele ale ONG-urilor, câte sunt și ele. Există programe care se adresează tinerilor și profesorilor, ca cele pe care le derulăm la Centrul pentru Jurnalism Independent (România). Sunt cele care se adresează profesioniștilor în comunicare, care sunt pregătiți să răspundă mai bine dorințelor publicului. Sunt cele dedicate activiștilor din ONG-uri, care să poată țină mai bine legătura cu publicul lor.
Aceste eforturi sunt punctuale, puține și nesustenabile - faci ce poți, unde poți, cu puținul pe care îl ai. Rezultatele se văd doar în timp - un lux pe care finanțările pe programe nu ți-l oferă.
Și așa revenim la cel care are și resursele, și beneficiul continuității: statul, cu ale sale mecanisme. Nu-i lipsește decât viziunea. Și dorința de a-și educa cetățenii să gândească cu mintea lor - chiar dacă asta ar însemna cetățeni mai critici și mai atenți la gestionarea comunităților. Grea sarcină pentru stat...
____________________
Acest material este publicat în cadrul proiectului "Libertatea de exprimare și dezvoltarea mass-media în Europa de Est, de Sud-Est și Caucazul de Sud", implementat de CJI în perioada mai-noiembrie 2015, cu susținerea Deutsche Welle Akademie și finanțat de Ministerul Federal pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare din Germania.
Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al finanțatorului.
Astăzi nu există evenimente
Ro
En
Рy