Ioana Avadani, 
directoare executivă a Centrului pentru Jurnalism Independent din România
Întreaga frumusețe și urâciune a lumii a apărut zilele acestea pe conturile de Facebook din România, dovedind puterea uriașă a acestui mediu pe care, de cele mai multe ori, o trecem cu vederea.
Incendiul de la Colectiv Club din București , din 30 octombrie, a ucis, până acum, 32 de tineri și a produs alte peste 140 de victime. O tragedie care a scuturat România, punând-o la încercare în multe feluri. I-a testat sistemul sanitar, sistemul de urgență, capacitatea de management a autorităților civile, pioșenia celor religioase. Dar mai presus de toate a pus la încercare omenia și solidaritatea cetățenilor ei și puterea lor de a avea grijă de semenii lor.
Incendiul a izbucnit vineri seara, când televiziunile își încheiaseră programele de știri și actualități și se pregăteau de week-end-ul de Halloween, cu petrecerile și divertismentele sale.
Așa că cel care a reacționat primul a fost mediul online, rețelele de socializare. Facebook (cea mai populară rețea de socializare în România, cu peste 7 milioane de conturi - cam o treime din populația țării) a devenit principala sursă de informații și, în același timp, mijloc de comunicare între oameni. Pe Facebook au apărut primele liste cu victimele, cele cu răniți și spitalele unde se află. Pe Facebook și-au lăsat prietenii și rudele întrebări, și tot acolo s-au dat veștile - bune sau rele. Pe Facebook s-a organizat rețeaua de ajutorare a familiilor victimelor, a medicilor și asistentelor care au lucrat zile în șir în spitale: s-au mobilizat companiile, s-au adus fructe, apă și merinde, s-a coagulat oferta de sprijin psihologic de specialitate.
Pe Facebook s-a lansat inițiativa de a organiza un marș al tăcerii, în memoria victimelor și în semn de protest față de corupția din administrație, cea care permite funcționarea unor cluburi improprii, în care distanța de la viață la moarte este, iată, atât de mică. Zeci de mii de oameni au participat la marș - una dintre cele mai mari manifestații de stradă din București.
Dar tot pe Facebook au apărut și fotografii de la locul tragediei, înfățișând trupurile arse ale victimelor. "Trebuie să vezi pozele cu morții din Colectiv" suna titlul postării - și a fost preluata de mulți utilizatori. Tot acolo au apărut și mesajele de "așa le trebuie, dacă sunt sataniști și rockeri și petrec de Halloween" sau "glumițele" de prost gust și jocurile de cuvinte despre "show-ul incendiar".
Rețelele de socializare fac atât de intim parte din viețile noastre încât nu ne gândim prea mult la caracterul lor public. În zecile de sesiuni de training de competențe media pe care le-am susținut în ultimii ani cu liceeni din România, problema rețelelor de socializare a apărut constant. Dacă îi întrebi pe tinerii români dacă citesc ziare, aproape ca îi pufnește râsul. Ziare! Ha! Dar sunt bine informați despre ce se întâmplă în jurul lor, știu "pe ce lume trăiesc". Și dacă îi întrebi de unde știu, îți răspund cu iuțeală, ca unuia cam depășit de realitate: "De pe Facebook!".
Încearcă însă să îi întrebi de unde anume de pe Facebook - și acolo se rupe filmul. Nu au tinerii noștri - și teamă mi-e că nici prea mulți adulți - idee cine anume pune în spațiul online informațiile pe care ei le consideră utile sau relevante. Nu par să fie interesați de credibilitatea acelei surse; dacă e pe net, e adevărat. Nu par să fie conștienți de faptul că în spatele fiecărui link pe care îl dau mai departe, al fiecărei fotografii pe care o folosesc fără să întrebe se află munca unui om, uneori a unei redacții întregi, se află o judecată editorială și niște costuri, mai ales niște costuri.
Așa cum nu știu că Internetul are reguli de comportament, că legile se aplică și în cyber-space, așa cum se aplică și "în realitate".
Și de unde ar putea să știe, dacă nu le spune nimeni? În școli, Internetul este văzut cel mult ca un instrument util (chiar dacă poate fi folosit la plagiat, dar asta parcă-parcă n-ar fi cine știe ce păcat). Dar, pârdalnicul, le dă voie copiilor să spună ce vor. Și reacția principală - a părinților și a școlii, deopotrivă - este să încerce să controleze, să cenzureze. Ne-au povestit elevii cu care am lucrat că au fost pedepsiți pentru postări pe Facebook (altfel nevinovate, dar critice la adresa școlii), că li s-a cerut să șteargă postări de pe blogurlile proprii sau că au fost amenințați cu eliminarea dacă vor continua să facă cronica online a vieții de elev.
Am participat recent la o dezbatere cu mai mulți producători de film care deplângeau gradul mare de piraterie, la nivel global și cereau măsuri dure de identificare și pedepsire a celor care astfel le diminuează veniturile. Măsurile mergeau de la tăierea accesului la Internet la simpla cerere a companiilor deținătoare de drepturi (să nu ne mai încurcăm cu Justiția, că durează mult), la dosare penale pentru utilizatori și limitarea vitezei de transfer, ca să facă transferurile "ilegale" mai lungi și mai plictisitoare. Toate aceste măsuri spun o poveste destul de aspră: acolo unde există interese economice mari, industria se va mișca să și le protejeze. Așa că vom asista la "privatizarea poliției și/sau a justiției" în materia drepturilor de autor și că eforturile de pedepsire sunt cu mult mai susținute decât cele de educare.
Avem o singură cale de a putea ține spațiul Internetului și curat, și liber: să îi învățăm pe utilizatori cum să îl folosească. Să îi învățăm că regulile de până acum ale jurnalismului - să relatezi faptele așa cum îți sunt cunoscute, să nu rănești pe nimeni cu bună știință și să îți formulezi opinia onest - li se aplică tuturor celor care, ca și jurnaliștii, au acces la comunicarea în spațiul public. Să le spunem că nu există libertate deplină, că regulile sunt pentru a fi respectate. Că furtul e furt și dacă furi un ou, și dacă furi pixeli. Că munca e muncă și trebuie respectată chiar și dacă rezultatul ei e "doar" virtual. Și că dacă, prin tehnologie, au căpătat o atât de mare putere, ar trebui să o respecte, dublând-o cu responsabilitate.
Ar trebui să primească aceste reguli odată cu abonamentul la Internet. Sau, și mai bine, în școală, deodată cu scrisul, cititul și socotitul. Că tot la "abilități de viață" ar trebui să intre.
Acest material este publicat în cadrul proiectului "Libertatea de exprimare și dezvoltarea mass-media în Europa de Est, de Sud-Est și Caucazul de Sud", implementat de CJI în perioada mai-noiembrie 2015, cu susținerea Deutsche Welle Akademie și finanțat de Ministerul Federal pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare din Germania.
Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al finanțatorului.
Ro
En
Рy