Un exerciţiu de alungare a cenzorului din noi

Mi s-a propus să fac o analiză critică a presei din RM şi, implicit, să formulez nişte recomandări pentru consumatorii de presă. Adică, să le dau nişte sfaturi care i-ar aşeza pe un făgaş obiectiv de discernere a ofertei jurnalistice. Voi încerca, fără pretenţii de exhaustivitate, ca un jurnalist civil şi civic, cum mă consider. Mă aştept la un linşaj – nu mediatic, chiar fizic. La re-tirajarea unor falsuri de liste. Dar fie ce-o fi!
 
Dacă ne imaginăm, nu chiar per absurdum, că ar dispărea, la un moment dat, formele/mijloacele virtuale de presă, ce ar mai rămâne de citit în RM? Căci presa pe hârtie, cu tirajele ei drastic subţiate, a devenit apanajul unor părelnice elite, al specialiştilor, politicienilor, tot soiul de analişti şi comentatori, al beneficiarilor de publicitate comercială/politică/socială, precum şi al unui număr mic de abonaţi. De exemplu, în câţiva ani, numărul abonaţilor la ediţia de vineri a publicaţiei „Jurnal de Chişinău” a scăzut de la 17 mii (cu vânzări tirajul ridicându-se la 24 de mii de exemplare) la circa 7 mii (cu vânzări ajungând la peste 8 mii).
 
Aşa împuţinat cum este, printul mai e şi sub teascul unei ocupaţii informaţionale continue, ceea ce e perfect valabil şi în cazul online-ului. Statisticile sunt cunoscute, fiind monitorizate periodic şi băgate în tot felul de info-grafice. Pentru că e deja un truism, eu n-am să cataloghez presa după orientarea sa geopolitică: Est-Vest sau după expresia lingvistico-cultural-mentală: românească, „moldovenească” sau rusească. Mai e de specificat că situaţia e valabilă, în afară de presa scrisă, şi pentru întregul ansamblu mass-media – TV, radio, online. Mai e, de asemenea, un criteriu care antagonizează relaţiile dintre instituţiile de presă (cam preţioasă titulatură pentru nişte pagini web administrate de un om-doi, mai mult cu preluări) – afilierea de partid.
 

Analişti sau politruci de presă

De fapt, lumea ştie cam cine sunt patronii mijloacelor mai importante de informare şi fără compromisa din faşă şi încă neintrata în vigoare lege privind transparenţa proprietăţii mass-media. Dar una e să se ştie oficial şi să se recunoască proprietatea, dacă nu de către administraţia sursei mediatice, măcar – la cerere expresă – de către patroni, şi alta e starea de incertitudine, alimentată de tot felul de zvonuri, ce induce o atmosferă de totală permisivitate şi pentru presupuşii sau cerţii  proprietari, şi pentru jurnalişti, şi pentru public.
 
Este însă principial, ba chiar vital, ca proprietarul instituţiei mediatice să fie cunoscut, pentru ca cititorul să ştie când citeşte un text al unui analist onest şi când are în faţă o compunere propagandistică. Un exemplu recent ar fi scandalul „Caravita”, reaprins în pline negocieri de creare a alianţei de guvernare, şi felul în care a fost comentat, cu parti-pris, de către un editorialist de la „Ziarul Naţional” (vezi articolul ''Un politolog apropiat de PD a recunoscut ingerinţa politică în cazul companiei „Caravita” ''). În prezent, Igor Cijov (administrator „Caravita”) se află, alături de alţi doi conducători ai acestei companii, în arest pentru 30 de zile, fiind bănuit în cadrul dosarului privind creditele neperformante de la BEM. Şi nici nu e de mirare că comentatorul „ZN” a sărit ca ars la gâtul inamicului partinic căci presa a scris despre preluarea oficială a licenţei postului de radio „Vocea Basarabiei” de către acelaşi Igor Cijov, acţionarul companiei "Canal X" SRL. Numitul Cijov are oarecare legătură şi cu fondarea „Ziarului Naţional”. Cred că figuranţii în dosarul „Caravita” au avocaţi suficient de iscusiţi ca să le pledeze cauza în instanţă şi că s-ar putea dispensa de serviciile acestui jurnalist ce se dă drept model de imparţialitate. Nu e deloc nevoie ca un comentator să-l atace, din paginile unui ziar, pe un alt comentator, chiar dacă ultimul face parte din staff-ul partidului rival. În acest trist peisaj, îţi aminteşti, scârbit, de articolul lui Lenin, cel cu organizaţia de partid şi literatura de partid: „Libertatea scriitorului, a pictorului, a actriţei burgheze este doar o dependenţă camuflată (sau care e făţarnic camuflată) faţă de sacul cu bani, faţă de corupţie, de întreţinere.”
 
Cum ar putea însă afla un cititor neavizat cât de credibil e mijlocul de informare la care apelează pentru a se pune la curent cu ultimele evenimente, a-şi forma o opinie? Doar prin frecventarea (şi punerea pe două coloane) a cât mai multe surse, care îl vor învăţa, în timp, să trieze fluxul informaţional, să diferenţieze o ştire făcută cu bună-credinţă de o şopârlă mediatică menită să discrediteze persoane sau instituţii. Aşadar, acesta e primul învăţământ ce se poate trage: doar diverse surse, credibile, de o identitate certă şi verificabilă, te ajută să te informezi.
 
 
*********
Observaţie culeasă din Facebook: „Fiecare om din Moldova, ca să afle adevărul, e destul să-şi analizeze viaţa de toate zilele şi să privească în jur ce se petrece, nu-i neapărat să asculte minciunile de la TV.”. 

Altă Nota bene, sub o pseudoştire: „Lipsesc sursele, referinţele şi informaţiile minime. Şi nici ştire nu-i, de fapt, deoarece conţine un comentariu anonim care nu are nicio acoperire factologică. Mare pacoste.”

Prin urmare, există minţi lucide printre consumatorii de produs mediatic. De dragul lor, trebuie să pledăm pentru lustraţie, măcar în presă.
 
*********
 
O lectură critică a presei presupune, de asemenea, ca cititorul să cunoască neapărat background-ul autorilor pe care îi frecventează. E vorba de fapt de eterna problemă a probităţii ziaristului. Chiar dacă online-ul abundă de tot felul de nume – mai vechi şi mai noi. De fapt, acestea-s mai mult ale unor anonimi veleitari, căci jurnalişti cu adevărat profesionişti, care să fie şi personalităţi integre, avem destul de puţini. Foarte puţini. Apropo de integritate, o temă până acum complet tabuizată sau urmărind defăimarea ori şantajarea persoanei. Nimeni din jurnaliştii mai vechi care ar avea ce-şi reproşa la capitolul integritate, colaborare cu regimul, nu şi-au făcut mea culpa în public. Cel puţin, nu cunosc niciun caz, şi mă aflu în domeniul presei de aproape 40 de ani.

Nimeni nu şi-a făcut mea culpa
 
În context, interesant şi simptomatic, nu doar pentru scriitori, este articolul „Cât face un intelectual?”, semnat de Emilian Galaicu-Păun:
„Acum, nu ştiu ce rămâne din acea iubire de Patrie (mai exact — din iubirea de acea Patrie) în opera celor care au cântat-o cu convingerea că "ziua de mâine are nevoie/ de cântecul nostru de azi", cert e că tot încercând să apropie "Răsăritul Îndepărtat/ de steaua din fruntea mioarei", scriitorii au căpătat un al şaselea simţ, simţul puterii. Nici riscul de a-şi frânge şira spinării, nici intuiţia că odată şi odată le va fi pur şi simplu ruşine de acele "legături periculoase" cu mai-marii zilei nu i-a oprit să se îmbulzească "la masa lor". (...) Nu implicarea propriu-zisă a intelectualilor în politică dezamăgeşte, ci rolul lor de figuranţi pe lângă cutare sau cutare preşedinte, iar în cazul n — nume prea cunoscut pentru a-l mai cita aici — pe lângă orice nou preşedinte. (...)
Cred că "fenomenul Piteşti" al culturii române din Basarabia a fost posibil fiindcă intelectualitatea — cea care a rămas după resovietizarea provinciei dintre Prut şi Nistru, dar mai ales cea creată pe loc gol, conform imperativului "de la plug la cosmodrom" — a operat, la rându-i, alte "altoiuri miciuriniste", care "altoiuri" au şi dat roadele pe care le avem astăzi.”
O concluzie ce se confirmă şi pentru breasla jurnaliştilor.

O retro-inserţie în începuturile perestroikăi
 
Îmi amintesc panica şi deruta redactorului meu şef din 1985-1986, când trebuia să ne „dea linia” trasată de partid la începuturile perestroikăi şi glastnostului. După trei ani lucraţi la Radio Moldova, ca tânăr specialist după Facultatea de Jurnalistică, evadasem din atmosfera irespirabilă de acolo şi m-am angajat la ziarul „Tinerimea Moldovei”, corespondent (titulatura de reporter nu era încă în uz) la secţia scrisori; un timp scurt, până am zburat de la ziar, am fost chiar şefa acestei secţii.
 
E cazul să precizez că nu am fost membru al PCUS şi nici nu mi s-a propus vreodată să fiu. (De fapt, am avut o dată în viaţă o ofertă de acest gen. În 1997, când lucram la ziarul „Mesagerul”, s-a insistat să intru în PFD – Partidul Forţelor Democratice, dar, împreună cu alţi doi colegi, i-am refuzat categoric redactorului-şef, Vitalia Pavlicenco.)
 
Prudent, ca să nu zic laş, tânărul comunist ce conducea organul de presă al CC al comsomolului din RSSM, încerca să promoveze noile comandamente coborâte, prin circulare, de la Kremlin. Voi reveni cu altă ocazie la acea perioadă şi la acele personaje.
 
În acelaşi 1985, la Radio „Europa Liberă”, directorul acestui post, Vlad Georgescu, scria într-un editorial că meditează la actul din 1918, când teritoriul dintre Prut și Nistru a revenit „între granițele din care fusese scos cu forța în 1812, apoi din nou la 1878, și din care va fi apoi din nou smuls în 1940 și 1944. (...) Este îmbucurător să observăm că, în ciuda politicii de rusificare, de deznaţionalizare, în ciuda încercărilor autorității de a izola Moldova sovietică de Moldova românească și România, moldovenii dintre Prut și Nistru continuă să-și exprime cu curaj sentimentele naționale, să se considere ceea ce de fapt sunt, adică români, și deseori să ceară, cu riscurile pe care le presupune o asemenea atitudine, dreptul la manifestarea deplină a naționalității lor.”
 
Tot atunci, în 1985-1986, inginerul Gheorghe David îşi trimitea, repetat, scrisoarea în care demasca ocupaţia sovietică a românilor basarabeni la ziarele „Pravda”, „Tinerimea Moldovei”, „România liberă”, la ziare de la Tallinn, Roma şi Paris. Am citit şi eu acea scrisoare venită la „Tinerimea”.
 
Până la crearea Mişcării democratice pentru susţinerea restructurării mai rămâneau doi ani (3 iunie 1988).

Nu credeţi orbeşte biografiilor de pe Wikipedia
 
Mă întreb cum e posibil ca o instituţie ca „Europa Liberă”, care, decenii în şir, a ţinut trează conştiinţa românească a basarabenilor (să ne amintim în primul rând de rubricile semnate de Nicolae Lupan şi de Grigore Singurel, alias Yefim Krimerman), să găzduiască acum o bloggeriţă obscură, cu mental rusificat, care să bagatelizeze marile noastre probleme identitare care nici până acum nu şi-au găsit o rezolvare definitivă? Cităm, păstrând stilul şi ortografia originalului:
 
„Moldova are nevoie de un proiect politic pro-european nou și acest lucru devine tot mai palpabil. El trebuie neapărat construit de jos și nu de sus, altfel istoria se va repeta. Oamenii integri și cu viziune ar trebui să demonstreze acum capacitatea de a se organiza, să uite, măcar pe o perioadă, despre adevăruri istorice, supărări geopolitice și să înceapă să schițeze un program concret de dezvoltare. Apoi vor urma patru ani de bătut la fiecare ușă din Moldova. Altă soluție nu există.”,  Natalia Morari, „Despre soluţii”, „Europa Liberă”, 17.02.2015;
 
„Statul este capturat: instituțiile sunt în comă și folosite de oligarhi, organele de drept ne livrează showuri ca să mai dăm drumul la aburi, dar, de fapt, îi protejează pe stăpânii săi politici, bugetul de stat a devenit o vacă de muls pentru companii-căpușe, afiliate politic. Să ne luam țara înapoi - oare nu este aceasta o idee națională, care i-ar uni pe toți – moldoveni, ruși, români, găgăuzi, bulgari sau ucraineni? Oare mai contează limba vorbită sau opțiunea geopolitică atunci când vine vorba de două reguli simple: nu minți și nu fura?”, Natalia Morari, „Eu am un vis””, „Europa Liberă”, 04.05.2015.
 
De aici se desprinde o altă condiţie pentru o lectură critică a presei: să cunoaşteţi parcursul real (nu CV-ul periat, trunchiat şi falsificat) al jurnalistului din faţa Dvs. – în pagina de ziar, online, la microfon sau la TV. La orice vârstă aţi fi, informaţi-vă. Ştiu că e destul de dificil să o faceţi, căci informaţia pe care o veţi găsi eventual pe Wikipedia va fi sumară, incompletă şi, în definitiv, mincinoasă. Totuşi, dacă veţi persevera, şi aici îi îndemn măcar pe studenţii de la jurnalism să ridice arhivele de ziare din epoca pre- şi post- 1989. Strigăt în pustiu – n-o fac nici profesorii lor, şi nu mă iluzionez să cred că o vor face învăţăceii care habar n-au de cercetarea de arhivă, măcar de lectura colecţiilor de periodice din bibliotecă.
 
Un exemplu cu studenţi la practică, din vara curentă. În general, an de an, tot mai puţini studenţi vin să-şi facă stagiul la ziar (sau stajiul, cum se ortografiază în trimiterea de la facultate, semnată de un înalt cadru academic!). Se anunţă vreo şase-şapte, însă trimit probe vreo doi-trei. M-a surprins în acest an o studentă din Vietnam care şi-a scris articolele, după google translate, într-o română tare aproximativă, dar cu o tenacitate tipic asiatică. Singura stagiară autohtonă rămasă pentru practică, după anul I, n-a catadicsit să se execute când i-am propus să meargă la nişte evenimente din agenda publică. Mi-a trimis, în schimb, fără să-i cer, o relatare entuziast-patetică despre concertul organizat de Ziua naţională a Rusiei în scuarul Soborului. Aşa înţeleg începătorii „trendul” tematic al zilei, fără a-l corobora cu politica editorială a publicaţiei la care vin să-şi facă stagiul, asta deduc ei că trebuie scris.
 
Astăzi – şi asta chiar e pură întâmplare – se împlinesc 11 ani de la începutul revoltei jurnaliştilor de la Teleradio Moldova (27 iulie 2004). Nimeni nu-şi mai aminteşte acum de sensul şi amploarea acelei mişcări a oamenilor de Radio şi TV, mişcare ce căpătase aderenţă populară.
 
Cine, ce şi cum o provocase şi, apoi, o deturnase? S-a văzut limpede în câteva luni, în apoteoza trădării din 4 aprilie 2005. Fac, aproape instinctiv, o paralelă între acel protest jurnalistic, confiscat cu cinism şi venalitate de politic, şi mişcarea DA şi mă gândesc la cine, ce şi cum o face astăzi.
 
Citiţi presa cu un ochi critic, pentru că, aşa cum spunea Elias Canetti, laureat în 1981al Premiului Nobel pentru Literatură, „în ziare scrie totul, trebuie doar să le citeşti cu suficientă ură”.