Dʼale concentrării în televiziune

În acest comentariu o să ne referim la concentrarea în televiziune, și asta din cel puțin trei motive. În primul rând, pentru că aici fenomenul are cu adevărat proporții îngrijorătoare, în al doilea - pentru că doar legislația audiovizuală conține prevederi ce vizează transparența proprietății și limite care să prevină concentrarea proprietății și/sau a controlului în acest sector, și nu în ultimul rând, pentru că televiziunea constituie cea mai importantă sursă de informare pentru cetățenii Republicii Moldova[1].

O altă specificare vizează dimensiunile fenomenului la care ne referim. Pentru acest material o să utilizăm categoriile propuse de cercetătorul olandez Jan A. de Ridder. El consideră că în procesul de studiere și analiză a subiectului concentrării în domeniul mediatic trebuie să ținem cont de trei aspecte: 1) concentrarea proprietății; 2) concentrarea producerii conținutului mediatic și 3) concentrarea audienței[2]. Nu în ultimul rând, este cazul să spunem că, în fond, concentrarea nu trebuie blamată de dragul blamării, or, în calitatea sa de categorie economică nu constituie neapărat un lucru negativ. Regretabile sunt formele pe care le ia fenomenul în peisajul televizual autohton și dăunează în măsura în care generează apariția de poziții dominante în formarea opiniei publice.   

Concentrarea proprietății

Așadar, numărul și natura proprietarilor de televiziuni contează în procesul concentrării, în special, pe o piață mică, iar acest prim aspect a fost și este cel mai mult dezbătut în spațiul public de la noi. Cum s-a ajuns la situația în care concentrarea proprietății în sectorul televizual a devenit un fenomen îngrijorător parcă știm: guvernarea pro-europeană, venită în rol de prinț pe cal alb după opt ani de neocomunism, a modificat, în 2010, Codul Audiovizualului astfel încât un proprietar să poată deține nu două, ci cinci licențe de emisie în aceeași unitate administrativ-teritorială sau zonă. Astfel, în anii următori s-a produs marea concentrare a proprietății, și în 2014 ne-am pomenit că patru din cinci televiziuni cu acoperire națională (adică din cele care acoperă cu semnal peste 60% din teritoriul țării) aparțineau unui singur proprietar, membru important al unui partid politic. Totuși, abia în noiembrie 2015, la intrarea în vigoare a modificărilor privind transparența proprietății s-au confirmat acestea și alte bănuieli privind legăturile incestuoase[3] dintre proprietarii de importante televiziuni, lumea politicului și cea a afacerilor. În dorința declarată de a reduce monopolurile în audiovizual, Parlamentul aprobă, în 2016, amendamentele prin care, printre altele, se revine la două licențe permise unui proprietar în aceeași zonă. În mai 2017, după intrarea în vigoare a modificărilor cu referire la renunțarea la licențele deținute până la expirarea valabilității acestora, singurul proprietar de instituții audiovizuale vizat de aceste amendamente (liderul PDM) a cesionat licența a două posturi tv din patru. CCA a acceptat imediat cererea de cesiune, două televiziuni trecând în proprietatea unei companii deținute de un consilier al președintelui PDM. Astfel, politicianul s-a conformat legii. De asemenea, tot cu respectarea legii în ceea ce privește numărul de licențe sau transparența proprietății, și alte posturi tv importante din țară sunt afiliate cercurilor politice (de exemplu, proprietarii de jure ai trei posturi tv au afiliere directă sau indirectă cu partidul din care a făcut parte actualul președinte al țării, iar alte cel puțin trei televiziuni sunt asociate fie politicienilor, fie oamenilor de afaceri cu interese/afilieri politice)[4]. Prin urmare, deși încă destul de imperfectă, legislația a fost amendată astfel încât să știm în mâinile cui sunt concentrate televiziunile. În consecință, la sfârșit de 2017, în prag de an electoral, avem cel puțin doi poli de concentrare a proprietății în televiziune care, deși respectă normele legale în ceea ce privește numărul de licențe și transparența proprietarilor, sunt susceptibili de generare de poziții dominante în formarea opiniei publice.  

Concentrarea producerii conținutului mediatic

Totuși, faptul că două televiziuni aparțin aceluiași proprietar, și alte câteva – sateliților acestuia poate să nu genereze automat și neapărat poziții dominante în formarea opiniei publice. Pericolul apare și/sau crește atunci când, concomitent cu proprietatea are loc ceea ce experta Andrea Czepek, din Germania, numește concentrarea conținutului și duce la deformarea pieței libere a ideilor[5]. Exemplul celor doi poli amintiți mai sus este elocvent și în acest sens. O mini-analiză pe care am realizat-o în septembrie 2016 releva că temele, titlurile, textul și imaginile care însoțesc știrile din principalul buletin al zilei, difuzate în cinci zile de patru posturi tv care aparțineau aceluiași proprietar (președintele PDM) coincid în proporție de 99%[6]. Pentru comparație, am analizat buletinele de știri de la aceleași patru posturi tv în septembrie 2017, după cesiunea a două licențe și deci, diversificarea proprietarilor. Din ±200 de știri difuzate de cele patru posturi în buletinele din 5 zile, ±180 se repetă la toate televiziunile, cu mici diferențe de titlu și/sau de conținut. Mai mult, cel puțin două subiecte din fiecare buletin sunt preluate de la un post „concurent”, inclusiv în calitate de prima știre. La fel, „televiziunea-mamă” a unei bune părți a materialelor cu un conținut similar difuzate la cele patru posturi nu poate fi depistat, dar faptul că sunt distribuite la toate televiziunile indică asupra unei legături evidente. Prin urmare, lucrurile nu s-au schimbat odată cu renunțarea, în acte, de către un proprietar la două din patru posturi tv. Cel de-al doilea exemplu este cel al trei posturi tv aflate în proprietatea directă sau indirectă a persoanelor apropiate de PSRM. Monitorizarea principalelor buletine de știri difuzate în cinci zile (noiembrie 2017) arată că două posturi (deținute de un singur proprietar) nu doar transmit același conținut, dar și difuzează buletine de știri identice, din același platou, cu același prezentator, cu singura diferență că o televiziune prezintă un buletin mai scurt. Postul satelit nu indică nicăieri că materialul este preluat, și nicio intervenție nu este operată nici în text, nici în imagini, și nici în titlul știrilor. Reporterii vorbesc la microfonul altei televiziuni și sunt prezentați drept jurnaliști, fără a fi specificat postul la care activează. Un al treilea post tv, al altui proprietar dar afiliat aceluiași partid își editează propriile texte, dar mesajele sunt similare, cu diferența că unele materiale sunt detaliate și/sau împărțite în subiecte mai mici. Admitem situația în care și în primul și în al doilea exemplu posturile tv au un contract de colaborare perfect legal, dar cert este faptul că elementul de concentrare a conținutului este evident și distorsionează piața liberă a ideilor prin prezentarea unui număr limitat de opinii și idei.     

Concentrarea audienței

Constatarea prezenței celei de-a treia dimensiuni la care se referă Jan A. de Ridder amplifică și mai mult gravitatea problemei. Potrivit datelor AGB Moldova (care, este adevărat, măsoară audiența a doar 16 posturi tv din țara noastră, dar datele sunt extrem de relevante tocmai pentru fenomenul concentrării), trei din patru posturi tv atribuite direct sau indirect liderului PDM și două din cele trei televiziuni asociate PSRM se află în top 10 cele mai urmărite posturi tv de către moldoveni[7]. Acest lucru indică în mod clar asupra faptului că vorbim și despre o concentrare masivă a audienței în mâinile unui număr limitat de proprietari. Dacă mai adăugăm aici cifrele de afaceri ale acestor televiziuni sau distribuirea publicității, concluziile sunt de-a dreptul îngrijorătoare.

Concluzie

Fenomenul concentrării în domeniul mediatic în general și în televiziune în special, este unul multidimensional. Prin urmare, preocuparea responsabililor trebuie să vizeze toate aspectele. Acum, în Republica Moldova, conținutul și forma prezentării, în special a știrilor și a afacerilor curente, rămân pe seama autoreglementării, legea fiind prea imprecis formulată pentru a riposta. În aceste condiții, atât o nouă lege, cât și o altă optică a autorității de reglementare a domeniului sunt imperioase. Limitarea numărului de licențe permise unui proprietar ar trebui fortificată de stipulări clare și neinterpretabile privind cotele conținutului original difuzat, volumul publicității, audiența, șa, astfel încât consumatorul de informație să aibă acces la o diversitate cât mai mare a produselor mediatice televizate. CCA, la rândul său, în calitate de garant al apărării interesului public în domeniul comunicării audiovizuale pe principii democratice, dar și al drepturilor consumatorului de programe, trebuie să participe de facto la asigurarea unui peisaj mediatic sănătos și pluralist. Autoritatea este obligată, printre altele, să asigure supravegherea respectării exprimării pluraliste de idei și de opinii în cadrul programelor transmise de radiodifuzorii aflați sub jurisdicția Republicii Moldova sau încurajarea liberei concurențe, etc[8]. În acest sens, este suficient, de exemplu, ca instituția de reglementare să asigure un proces obiectiv de distribuire a licențelor de emisie, să aibă o atitudine nediferențiată față de radiodifuzori (fără a lăsa loc de interpretări, cum s-a întâmplat în cazurile de cesionare a licențelor Canal2, Canal3 și TV8 sau în cel de sancționare a posturilor tv pentru nerespectarea cotelor de produs autohton difuzat), și să pună în capul mesei interesul public prin asigurarea unui peisaj televizual democratic și în spiritul liberei concurențe.