Eşti aici

O dată-n an, când se trezește dinozaurul...

20 Iunie 2018
1335 de afişări
Sorina Ștefârță,
Școala de Studii Avansate în Jurnalism

„Mă feresc să fiu dinozaurul care să repete, fără încetare, „dar pe timpul nostru...”. Deși aș trișa dacă aș spune că nu o fac niciodată - dimpotrivă, mă „dinozaurizez” cu mult succes mai ales atunci când văd crimele ce se produc la capitolul gramatică...”. Mărturisirea cu pricina (autocitare necesară pentru context și text) o făceam acum vreo lună, într-o dimineață destul de adormită (dormea și dinozaurul, prin urmare), ca răspuns la provocarea colegilor de la Ea.md de a discuta despre noile generații de jurnaliști și modul în care ei sunt învățați meserie. Astăzi, însă, aș putea să recunosc că gramatica - mai exact, lipsa acesteia - nu este singurul fenomen din media ce reușește să trezească monstrul. O reacție comună pentru mulți dintre colegii mei care sunt sau au fost cândva redactori. Deși redactorii, ca și spionii, nu există la timpul trecut.

De dragul lor, al redactorilor, toată această introducere lirico-mezozoică?! Da, de al lor și de al nostru. Dar mai ales de dragul consumatorului de presă. Căci puțini sunt oamenii din media care nu au fost întrebați măcar o dată: „Ce naiba, azi nu mai verifică nimeni materialele înainte ca să fie publicate?!”. Și la fel de puțini - cei ce nu au răspuns că, da, în foarte multe redacții s-a renunțat la veriga redactorilor, pe motiv fie de economii financiare, fie de optimizare a timpului.

Vorba e că, într-o cultură mass-media bazată pe „aici și acum” (și asta în toată lumea, nu doar la noi), un redactor care se încăpățânează să-ți aducă textul la o condiție decentă din punct de vedere logic și lingvistic este văzut, în cel mai bun caz, drept un factor încetinitor. Iar „frâna progresului”, se știe, trebuie eliminată din rădăcină, chiar și cu riscul de a pierde din calitate. Astfel încât abordarea „se poate și așa” - mai puțin corect și mai puțin responsabil, că oamenii oricum nu cunosc sau, din viteza zilelor, nu observă unde se gafează - a devenit un stil de viață și de... a face jurnalism. Este o abordare pe care am simțit-o pe propria-mi piele, în ultimele mele zile de ziar; pe care nu o pot accepta în continuare, dar nici împiedica să se răspândească în progresie geometrică; și pe care o văd și simt de la o poștă în materialele unor echipe redacționale a căror singur atu, de foarte multe ori, este teribilismul. Chiar dacă îmi plac la nebunie teribiliștii.

Am bocit, ne-am gătit și ne-am dus la nuntă...

Să se înțeleagă corect: nu trag cenușă la turta mea. Am fost (inclusiv) redactor timp de peste 13 ani și consider că este cea mai ingrată muncă pe care o poate face un om într-o redacție - cel puțin, în una din Republica Moldova, fie că este vorba de o echipă de ziar, televiziune, radio sau portal de știri. Ingrată pentru el, înainte de toate, căci de regulă redactorii/editorii sunt jurnaliștii formați, cu o bogată experiență profesională, care acceptă să renunțe „numai puțin” la jurnalistul din ei ca să aibă grijă de forma finală a materialelor celorlalți colegi.

Și ei dreg busuiocul și fac sită deasă de mătase din... știm cu toții ce, pentru a avea un produs media finit bine închegat și logic formulat. După care se retrag în umbră - pentru că produsul jurnalistic este, nu-i așa?, al reporterului. El este vedeta care, eventual, ridică premii pe sfârșit de an și care, în varianta bună, învață din greșeli și nu le mai repetă. Căci există și varianta mult mai proastă, când redactorul devine un fel de dădacă pe viață a reporterului. Și nu contează dacă acesta din urmă are 20 sau 40, sau chiar 60 de ani... De fapt, contează.
De ce, în cazul dat, această „pledoarie” în favoarea instituției redactorului? Pentru că există cel de dragul căruia noi toți pretindem că am venit în media - consumatorul de presă, care nu știe ce se face în bucătăria unei redacții. El nu știe că majoritatea celor care vin să muncească azi în jurnalism sunt exponenții aceluiași sistem educațional moldovenesc ce se bălăcește, de ani buni, în oala vicioasă a superficialității. Și că cei care nu cunosc unde se pune corect cratima sau virgula devin, an de an și inexplicabil, tot mai mulți, deși parcă ar trebui să fie invers. Nu știe consumatorul nici despre faptul că mulți dintre tinerii sau mai puțin tinerii jurnaliști de la noi așa și nu au învățat să sintetizeze, să analizeze și... să pună un titlu inspirat, în definitiv. De fapt, de multe ori acest consumator nici nu știe că există o astfel de bucătărie. El pur și simplu vrea să nu fie prostit.

De aceea, se întâmplă redactorul. Care face ca produsul jurnalistic să fie cât de perfect posibil. Și care, odată ajuns seara acasă, trăiește senzația că ziua întreagă a mutat dintr-un loc în altul niște bolovani enormi de piatră, pe care a trebuit să-i șlefuiască înainte de asta. Ca să dea bine și clar la public... Cel puțin, acesta este sentimentul cu care am trăit peste 13 ani. Aproape ca în istoriile cu nevestele bătute care și-au șters lacrimile, și-au pus rochia înflorată și s-au dus la nuntă.   

Liantul necesar și... invizibil

Ce este, totuși, cu această instituție a redactorului de care, parcă, nici reporterii nu prea au nevoie, nici înșiși oamenii care o practică nu sunt prea fericiți? În  ceea ce mă privește, continuu să cred că este o verigă necesară pentru presa care se vrea profesionistă. Un liant invizibil, al cărui lipsă se resimte doar atunci când acesta dispare. Și nu doar pentru că redactorul îți oferă șansa de a părea mai deștept și mai bun (ca reporter) sau mai înțelept (ca manager). Redactorul, pe lângă gramatică, mai înseamnă abordare, structură și, de ce nu?, repere morale.  
Parcă văd deja ce zâmbet larg se lăsă chiar în acest moment pe fața unor colegi de breaslă: mai scutește-ne, ne descurcăm de minune și fără de astfel de lianți! Personal, mi-ar plăcea să știu că nu am dreptate. Dar este suficient să deschizi - pagină după pagină, tipărită sau electronică - orice mass-media moldovenească și să te convingi că cei care „se descurcă” au înclinat simțitor de trist balanța.
Iar, în consecință, zilnic ne ciocnim de nume, funcții și denumiri de localități greșite - așa și nu am înțeles cum, într-un reportaj TV, satul bunicilor mei a ajuns din Horodiște, cu accent pe al doilea o, în Gorodiște, cu accent pe i. Zilnic simțim că „materialul nu a fost dus până la capăt”, fiindu-ne servit un text crud - „se poate și așa...”. Că nu s-a săpat/investigat/documentat suficient. Că nu s-a insistat pe o întrebare esențială. Că s-au admis grave derapaje deontologice.
Căci a fi editor nu înseamnă doar a corecta greșelile gramaticale - deși într-o țară în care limba maternă este o mare provocare intelectuală pentru 90 la sută din populație, iar Bacalaureatul/licența/masteratul și doctoratul continuă să se ia la conveier, jurnaliștii nu au cum să facă mare excepție. Și corectăm, și rescriem, și șlefuim pietre... Trecând de aceste „fleacuri” însă, editorul este acea facultate de după facultate. Acolo înveți că jurnalismul înseamnă atitudine demnă și corectă față de profesia ta și față de oamenii pentru care scrii. Că în presă este musai și să citești. Că unul dintre cuvintele-cheie în jurnalism este responsabilitatea. De facto, este exact acea facultate în care tinerilor li se transmite, gratis, un lucru ce nu încape în nicio curricula universitară - experiența nescrisă a profesiei.
Din fericire, generația mea a avut parte de asta. Generațiile de astăzi... Puteți să mă considerați dinozaur (mă trezesc o dată în an), dar aș parafraza un vechi proverb și aș zice că, dacă nu aveți un redactor, cumpăra-ți-vă! Doar imaginați-vă ce simbioză perfectă ar face cu CEO, Social media manager și alți băieți și fete deștepte pentru care, oricât ar nega ideea, începutul tot de la cuvânt începe.
În rest... „Apreciez enorm inteligența emoțională a tinerilor de azi, capacitatea lor de a fi în pas cu tehnologiile, însă nu putem face abstracție de lipsa tot mai frecventă a unul bagaj elementar de cultură generală, afirmam în același interviu matinal pentru Ea.md. De aceea, scopul nostru este să creăm un echilibru. Este absolut ok să fii în pas cu tehnologiile, însă este și mai ok să știi cum le aplici în „tandem” cu cunoștințele. Este esențial, dar și de bun-simț să cunoști lucruri de bază despre stat, politică, guvernare, instituții și evenimente, mai ales dacă vrei să faci presă. Pe aceasta este construit și testul de admitere la ȘSAJ, apropo!”.
Da, la Școala de Studii Avansate în Jurnalism a demarat cea de-a doua etapă de admitere. Iar noi, și în anul care vine, le vom spune studenților că redactorul are mereu dreptate, chiar și atunci când nu o are. Asta, desigur, în cazul editorilor cu bună-credință umană și profesională - premisă cu care a și fost scris acest text.
_____________________
Acest material este publicat în cadrul proiectului „Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.

Acest material este posibil datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.