Realitatea paralelă și revolta publicului

Viorica Zaharia, președinta Consiliului de Presă
 
O fostă studentă de-a mea, pe care am întâlnit-o întâmplător în timp ce ieșea de la
universitate, îmi povestește că o doamnă care stă la recepție în blocul principal a oprit-o și, știind că e de la Jurnalism, i-a spus: „Stai, să te întreb ceva. Pe voi chiar așa vă învață la Facultate, de la proteste să îi arătați doar pe cei rătăciți, băuți și care nu știu unde au nimerit?”. „I-am răspuns că desigur nu ne învață să scriem așa, dar că asta e politica editorială a unor posturi”, îmi spune studenta. „Data viitoare să-i spui că nici o politică editorială nu include minciuna și manipularea”, am sfătuit-o.
 
Nu e cea mai fericită introducere pentru un articol despre furia publicului revărsată asupra jurnaliștilor, dar are legătură directă cu subiectul pe care vreau să-l abordez. Îmi dau seama că orice aș scrie la această temă ar putea fi interpretat ca un act de justificare a violenței asupra jurnaliștilor. Nimic mai eronat, dar îmi asum riscul. Cu toate acestea, dacă un subiect e sensibil și generează controverse, nu înseamnă că nu trebuie abordat.
 
Să le luăm pe rând. Cam din 2016, urmărim, cu regularitate, scene în care, la protestele anti-guvernare, oameni furioși înjură sau chiar lovesc echipe de filmare. Din întâmplare sau nu, jurnaliștii agresați sunt, de cele mai multe ori, de la posturile care aparțin liderului PDM sau consilierului acestuia. Iar cazurile nu mai sunt singulare. Practic nici un protest nu se lasă fără incidente cu jurnaliștii, așa cum o recunosc, ironic, chiar unii dintre ei: „Şi la acest protest organizat de liderii opoziţiei s-a păstrat tradiţia de a agresa jurnaliştii” (Publika.md, 1 iulie 2018).
 
Din păcate, de atunci nu a existat o polemică reală pe acest subiect: de ce oamenii se aruncă asupra jurnaliștilor? de ce doar asupra unora? de ce unele echipe de filmare au un efect de provocare asupra unor oameni? Ca, eventual, să fie formulate niște soluții: ce facem, cum schimbăm, cum ne împăcăm cu publicul.
 
Tensiunea este prezentă atât la manifestații, cât și în afara lor. Pe rețele, în troleibuze, în piețe, oriunde poți întâlni oameni, există o iritare care persistă în discuții. Iritare față de putere, față de minciună, față de sărăcie… Unii își exteriorizează nemulțumirea controlat, alții devin de-a dreptul agresivi. Cât din acest comportament e furia generată de acțiunile politicienilor și cât e „supărarea” pe presă e greu de spus, dar cu siguranță ambele își spun cuvântul.
 
Jurnalism „sub acoperire”
 
La mijloc poate fi excesiva polarizare a societății între pro și contra Guvern, la care se adaugă un grad înalt de înfuriere a publicului, care se așteaptă ca presa să îl apere, nu să-l prostească. O bună parte a populației este nemulțumită sau de-a dreptul revoltată de ipocrizia politicienilor (inclusiv a celor de la guvernare), iar jurnaliștii care fac știri despre ei, în special de laudă, sunt percepuți ca „de-ai lor”, complici. O altă explicație pe care mi-o asum e că publicul a început să nu mai tolereze minciuna și manipularea și își exprimă astfel revolta. Indiferent că o conștientizează sau nu, oamenii simt ruptura dintre ce se spune la televizor și ce se întâmplă în realitate și asta îi întoarce împotriva presei. Chiar și neinstruiți la ore de educație media, ei încep să înțeleagă că 7 știri dintr-un jurnal de 10 făcute despre miniștrii și deputații partidului care „fericesc poporul”, în care se spune că „trăim tot mai bine”, că „cetățenii nu mai pleacă, dimpotrivă, revin” sunt despre o realitate paralelă, din care ei, oamenii reali, lipsesc. La fel ca femeia de la recepția USM, alți mii de oameni se întreabă de ce unele echipe de filmare vin să filmeze protestul, dar arată altceva decât revendicările protestatarilor?
 
De altfel, se întâmplă nu doar în Republica Moldova. Am vazut și în Ucraina, în 2014, cazuri în care jurnaliștii ruși care relatau tendențios despre evenimentele de la Kiev erau nevoiți să înfrunte furia mulțimii. Mai nou, în România, unde în ultimii ani tot au loc proteste, unele echipe de filmare sunt agresate periodic, în pofida apelurilor la calm făcute de liderii manifestațiilor. Ce lipsește Republicii Moldova și văd în România este polemica la acest subiect. Peste Prut, unii jurnaliști de la posturile pro-putere chiar dau interviuri și vorbesc deschis despre asta. Un cameraman a recunoscut că atunci când filmau protestele, colegii lui scoteau de pe microfon însemnele postului, ca oamenii să nu știe de la ce canal sunt și să nu-i atace. Întrebare: de ce s-a ajuns ca jurnaliștii să se teamă de popor și asta nu în condiții de război sau conflict armat? În Republica Moldova o astfel de polemică nu există. Dar ar fi necesară.
 
Scăderea febrei
 
Ce putem monitoriza până acum este creșterea continuă a tensiunii, încât ne întrebăm până unde se poate ajunge. Fostul ministru al Justiției, Vladimir Cebotari, reprezentant al PDM, a răspuns, atunci când a fost întrebat de ce Guvernul Filip a depus jurământ la miezul nopții, în timp ce mii de oameni protestau afară: „Atunci când un organism are febră, ce faci? O scazi cu un remediu. Depunerea jurământului a fost momentul de scădere a febrei”. Ce „remediu” va fi aplicat de această dată pentru scăderea febrei care tot crește atât în societate, cât și în jurul unor instituții de presă? Și cine îl va aplica, guvernarea sau însăși presa?
 
Există și în exterior o preocupare pentru „scăderea febrei” consumatorului înfuriat. Tot mai multă lume face legătură între știrile fake și emoțiile publicului, care poate renunța la unele pagini, iar asta înseamnă pierdere de audiență și de clienți. Apple, de exemplu, a anunțat deja că selecția știrilor de top pentru aplicația AppleNews nu va mai fi făcută de algoritmi, ci de oameni reali, editori care se vor asigura că prezentarea subiectelor este făcută din mai multe unghiuri de vedere. Astfel compania vrea să se protejeze, așa cum a anunțat, de „un conținut care are scopul strict de a înfuria lumea”. Și Facebook a anunțat anterior că a angajat mii de oameni pentru a curăța platforma, în locul algoritmilor, de știrile fake, semn că fenomenul pune tot mai multe probleme, iar compania recurge și la soluții costisitoare pentru a le depăși.
 
Dacă revenim la realitatea din Republica Moldova, unde se produc suficient de multe știri care înfurie publicul, mă întreb care ar fi remediul pe moment dacă nu „întoarcerea la origini”, originea fiind… deontologia.