Ro
En
Рy
Tatiana Puiu, juristă
De atunci, acțiunile din jurul noului coronavirus au crescut exponențial: atât prin eforturile experților, ale agențiilor dedicate la nivel internațional pentru soluționarea problemei și ale celor care au înțeles că este necesară o comunicare corectă și asumată, cât și prin acțiunile unei categorii unice de pescari în apele tulburi ale panicii, care au încercat și încearcă să utilizeze interesul din jurul subiectului pentru a răspândi știri false sau incomplete, articole menite să sensibilizeze audiența și să producă o stare de panică în jurul subiectului.[1]
Panica și dezinformarea au luat amploare global. Astfel, unele state au lansat arma de luptă împotriva știrilor false în jurul coronavirusului, și anume adoptarea unor legi care criminalizează ceea ce numim astăzi fake news – de la aplicarea unor amenzi pecuniare până la pedepasa cu închisoarea. De exemplu, guvernul chinez s-a concentrat pe suprimarea rapoartelor avertizorilor de integritate și descurajarea diseminării informațiilor despre virus. Autoritățile iraniene au înăbușit rapoartele jurnalistice și au arestat persoane acuzate de răspândirea știrilor false. Funcționarii din bogatul stat Singapore au adoptat o lege pretins menită să combată fenomenul de fake news, pe care au aplicat-o deja de peste douăzeci de ori în diferite cazuri, dar care nu a dus însă la eradicarea problemelor imediate legate de sănătatea publică. În Thailanda, autoritățile au arestat cel puțin 13 persoane pentru că ar fi răspândit falsuri legate de pandemie, iar Indonezia a arestat cel puțin șase persoane. În Nigeria, parlamentarii au dezbătut un proiect de lege inspirat din practicile statului Singapore, comparând știrile false cu un virus periculos, iar în România a fost recent închis un site care aparent publica informații false despre coronavirus.
Încalcă aceste restricții libertatea de exprimare? Răspunsul este unul fără echivoc. Se încalcă dreptul internațional care protejează dreptul la libertatea de exprimare și dreptul de „a căuta, primi și transmite informații și idei”. Și unele organizații internaționale au solicitat vigilență pentru combaterea abuzurilor în timpul pandemiei coronavirusului, invocând că „acum, mai mult ca oricând, lumea are nevoie de beneficiile guvernării democratice, inclusiv de o presă independentă. (…) În ultimele săptămâni, au existat mai multe evenimente îngrijorătoare unde regimurile autoritare folosesc Covid-19 ca pretext pentru a suprima discursul independent și a restrânge drepturile fundamentale, depășind ceea ce este justificat de nevoile de sănătate publică”.[2]
Infodemia din Moldova
Parlamentul de la Chişinău a instituit recent stare de urgenţă de 60 de zile pentru lupta cu noul virus[3], iar „coordonarea activității mijloacelor de informare în masă” reprezintă și ea, conform Legislativului, o măsură de prevenire și combatere a pandemiei de coronavirus. Coincidență sau nu, dar umând practicile abuzive ale unor regimuri nedemocratice, unii deputați din actualul parlament au vociferat inițiativa de răspundere penală pentru răspândirea știrilor false la subiect.[4] Chiar și președintele țării a lansat recent o propunere de tragere la răspundere, inclusiv penală, a mass-media pentru „promovarea fake news-urilor și a panicii”. Ambițioasă propunere, chiar dacă e vorba de stare de urgență!
Pornind de la definiția de fake news sau știri false – cum le definim legal, mai ales fake news despre coronavirus? Cine vor fi trași la raspundere, având în vedere că nu avem la moment un cadru viabil de reglementare a activității mass-media? Cum este definită presa și jurnalistul în legislația națională? Cine în Republica Moldova, din cadrul organului de urmărire penală, are competența și dispune cumulativ de cunoștințe speciale atât în domeniul domeniul presei, cât și cel medical, pentru a aplica sancțiuni de ordin penal?
Acestea sunt doar câteva întrebări care mi-au trezit nedumerirea de pe urma propunerilor recent lansate. Pot fi oare practicile unor state în combaterea fenomenului de fake news aplicabile realităților Moldovei? De exemplu, legislația din Malaysia prevede o pedeapsă de până la aproximativ 110.000 de euro și/sau închisoare până la șase ani pentru crearea, oferirea, publicarea, imprimarea, distribuirea, circularea sau diseminarea cu rea-credință a fake news-urilor, precum și susținerea financiară a acestui tip de activități.[5]
Prima astfel de sancțiune a fost aplicată unui danez care a încărcat un videoclip pe YouTube criticând poliția locală pentru că a răspuns unui apel abia după o oră. Germania a aplicat o lege controversată care cere platformelor de social media să elimine imediat orice postare instigatoare la ură, orice știri false sau materiale ilegale.[6] Site-urile care nu elimină postările „evident ilegale” se confruntă cu amenzi de până la 50 de milioane de euro. Câteva dictaturi sau țări autoritare care s-au inspirat din legislația germană sunt Filipine, Venezuela, Kenya, Singapore. Organizațiile internaționale au semnalat că „legea germană stabilește astfel un precedent periculos, folositor guvernelor totalitare care caută să restricționeze libertatea de exprimare online, prin felul în care obligă companiile să cenzureze utilizatorii în numele guvernului”.[7] Exemplul principal de țară care interzice fake news-ul (în vreme ce le promovează masiv în străinătate și acasă) rămâne Federația Rusă.
Totuși, de ce mai multe state democratice nu au operat modificări drastice și draconice împotriva fenomenului de fake news? Pentru că libertatea de exprimare este „unul dintre fundamentele esențiale ale societății democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale dezvoltării individuale”[8] Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că „orice persoană are dreptul la libertate de exprimare”, în timp ce art. 32 din Constituția Republicii Moldova garantează libertatea opiniei și a exprimării. Nu în ultimul rând vreau să amintesc că presa are sarcina de a informa corect publicul asupra chestiunilor de interes public. Iar „difuzarea ştirilor trebuie să se facă respectând adevărul, după ce acestea au fost riguros verificate anterior, faptele trebuind expuse, descrise şi prezentate cu imparţialitate. Informaţiile nu trebuie să se confunde cu zvonurile. Titlurile şi anunţurile de ştiri trebuie să fie expresia cât mai fidelă a conţinutului faptelor şi datelor prezentate.”[9]
Guvernul la rândul său trebuie să sprijine activitatea presei independente care este un aliat crucial în lupta împotriva coronaviruslui.
Cu adevărat, fenomenul de fake news este mai mult decât prezent în Republica Moldova. Normele speciale care vizează activitatea presei și obligația de a transmite informații corecte către public se regăsesc în anumite acte normative. Există și un document de politici publice adoptat de legislativ în anul 2018, și anume Strategia Securității informaționale a Republicii Moldova pentru anii 2019-2024. Mai mult, planul de acțiuni privind implementarea acestei strategii și-a trasat ca și unul din obiective monitorizarea spațiului informațional și depistarea acțiunilor de dezinformare și/sau de informare manipulatorie din exteriorul și interiorul țării, uniformizarea noțiunilor cu privire la dezinformare, știri false și/sau informare manipulatorie, precum și prevenirea răspândirii acestora prin platformele media. Cadrul legislativ care să vizeze combaterea fenomenului de fake news trebuie să se încadreze în limitele prevăzute de art. 10 alin. (2) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, fără a deveni un mijloc de cenzură.
Astăzi mai mult ca oricând vestita frază Primum non nocere sau În primul rând, nu face rău atribuită lui Hippocrates, trebuie să atenționeze autoritățile noastre că orice acțiune în situațiile de urgență nu trebuie să aducă atingere drepturilor omului. Însă, așa cum a observat Fionnuala Ní Aoláin, Raportorul special al ONU pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în lupta împotriva terorismului, „statele și instituțiile din sectorul securității găsesc atractive stările de urgență, deoarece oferă scurtături. (…) Drept urmare, acestea tind să persiste și să devină permanente”.[10] Fie că e stare de urgență sau nu, guvernul trebuie să atingă același prag de legalitate, legitimitate, necesitate și proporționalitate pentru fiecare măsură luată.
