Ro
En
Рy14 Mai 2021
725 de afişări
Întrebare: Redacția noastră a fost acționată în instanță de către un politician vizat într-o investigație jurnalistică. El ne acuză de faptul că am răspândit informații false și că i-am lezat onoarea și reputația profesională. Acuzațiile expuse în cererea de chemare în judecată poartă un caracter declarativ, general și nu demonstrează sub nicio formă că relatările din articol sunt false.
Ce exact trebuie să demonstreze protagonistul în instanță pentru a putea pretinde că a fost defăimat?
Răspuns: Regula generală, stabilită de lege[1], este că părțile dintr-un dosar civil trebuie să demonstreze circumstanțele pe care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor lor. În litigiile cu privire la libertatea de exprimare, legiuitorul a prevăzut însă expres, pentru reclamanți, o serie de fapte pe care trebuie să le demonstreze[2].
Mai exact, pentru a pretinde că a fost defăimat, politicianul vizat în investigație trebuie să indice în cerere și să dovedească următoarele:
1. Informația din investigația jurnalistică îl vizează: datele publicate fac referire exactă la politician (numele și prenumele, funcția, supranume notoriu etc.) ori permit identificarea indirectă a persoanei.
2. Informația a fost răspândită de jurnalist sau instituția mass-media.
Investigația este publicată în ziar, pe pagina web a unei instituții media, canalul de YouTube ori difuzată la postul radio sau TV.
3. Informația este defăimătoare.
Legea nu definește particularitățile informațiilor defăimătoare. De regulă, instanțele încadrează în această categorie relatările despre încălcarea legilor și a normelor de conviețuire (normele morale). Dezvăluirea acestor informații trebuie să stârnească reacții de condamnare morală a persoanei prin opinia publică sau de unii indivizi în particular. În general, „defăimarea” este un fenomen relativ, ce depinde de modul de percepere a informației relatate, de contextul în care a fost plasată, precum și de persoanele în rândul cărora a fost răspândită.
Notă! Reclamantul trebuie să prezinte argumente plauzibile cu privire la caracterul defăimător al informației. Potrivit legii, în cazul existenței unor dubii rezonabile cu privire la caracterul defăimător al informației, situația urmează a fi interpretată în favoarea jurnalistului.
4. Informația este falsă.
Simplul dezacord al persoanei cu ceea ce scrie presa nu este suficient pentru satisfacerea pretențiilor adresate în instanță. Restabilirea persoanei în drepturi se va face doar dacă s-a constatat că informația nu corespunde adevărului.
5. Protagonistul articolului este persoană privată sau persoană publică[3] și informația se referă la calitatea lui de persoană publică. Frecvent, reclamanții încearcă să argumenteze lipsa calității de persoană publică. Asta pentru că, potrivit legii, în cazul defăimării unei persoane publice, compensația pentru prejudiciul moral cauzat se acordă doar în cazul în care a fost defăimată cu rea-credință.
Notă! Orice dubiu rezonabil cu privire la acordarea statutului de persoană privată sau publică se interpretează în favoarea acordării statutului de persoană publică[4].
6. Informația nu se referă la o chestiune de interes public.
Potrivit legii[5], apărarea onoarei, demnității sau reputației profesionale nu poate prevala asupra libertății publicului de a primi informații de interes public. Iată de ce unul dintre scopurile celor ce se simt neîntemeiat defăimați este demonstrarea inexistenței unui interes public[6] de a cunoaște faptele dezvăluite în investigații.
Notă! Orice dubiu rezonabil cu privire la acordarea statutului de interes public sau curiozitate se interpretează în folosul acordării statutului de interes public.
7. Protagonistul articolului a respectat procedura prealabilă.
Expedierea unei cereri prealabile către jurnalist și/sau redacție este o etapă obligatorie înainte de adresarea în instanță. În cazul nerespectării acestei condiții, instanța îi va restitui reclamantului cererea de chemare în judecată.
8. Informația defăimătoare a cauzat prejudicii morale și/sau materiale.
Pentru a putea solicita repararea unui prejudiciu, fie acesta material sau moral, reclamantul trebuie să probeze existența, întinderea și cuantumul „daunelor” cauzate. Bunăoară, dacă jurnalistului i se cere plata compensațiilor pentru prejudiciul moral, protagonistul trebuie să argumenteze caracterul și gravitatea suferințelor fizice și psihice cauzate ori consecințele răspândirii informației pretinse a fi defăimătoare.
Notă! Orice dubiu rezonabil cu privire la existenţa şi cuantumul prejudiciului moral se interpretează în favoarea acordării unei compensaţii de 1 leu.
Multiplele cereri de chemare în judecată adresate neîntemeiat împotriva presei reprezintă o povară adițională pentru jurnaliștii care și așa se confruntă cu numeroase provocări în activitatea lor profesională. Cu toate acestea, în virtutea garanțiilor consacrate în lege pentru mass-media, precum și a obligării reclamanților să probeze nemulțumirile față de ceea ce scrie presa, nu orice cerere de chemare în judecată ajunsă la redacție ar trebui să-i îngrijoreze pe jurnaliști.
Ce exact trebuie să demonstreze protagonistul în instanță pentru a putea pretinde că a fost defăimat?
Răspuns: Regula generală, stabilită de lege[1], este că părțile dintr-un dosar civil trebuie să demonstreze circumstanțele pe care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor lor. În litigiile cu privire la libertatea de exprimare, legiuitorul a prevăzut însă expres, pentru reclamanți, o serie de fapte pe care trebuie să le demonstreze[2].
Mai exact, pentru a pretinde că a fost defăimat, politicianul vizat în investigație trebuie să indice în cerere și să dovedească următoarele:
1. Informația din investigația jurnalistică îl vizează: datele publicate fac referire exactă la politician (numele și prenumele, funcția, supranume notoriu etc.) ori permit identificarea indirectă a persoanei.
2. Informația a fost răspândită de jurnalist sau instituția mass-media.
Investigația este publicată în ziar, pe pagina web a unei instituții media, canalul de YouTube ori difuzată la postul radio sau TV.
3. Informația este defăimătoare.
Legea nu definește particularitățile informațiilor defăimătoare. De regulă, instanțele încadrează în această categorie relatările despre încălcarea legilor și a normelor de conviețuire (normele morale). Dezvăluirea acestor informații trebuie să stârnească reacții de condamnare morală a persoanei prin opinia publică sau de unii indivizi în particular. În general, „defăimarea” este un fenomen relativ, ce depinde de modul de percepere a informației relatate, de contextul în care a fost plasată, precum și de persoanele în rândul cărora a fost răspândită.
Notă! Reclamantul trebuie să prezinte argumente plauzibile cu privire la caracterul defăimător al informației. Potrivit legii, în cazul existenței unor dubii rezonabile cu privire la caracterul defăimător al informației, situația urmează a fi interpretată în favoarea jurnalistului.
4. Informația este falsă.
Simplul dezacord al persoanei cu ceea ce scrie presa nu este suficient pentru satisfacerea pretențiilor adresate în instanță. Restabilirea persoanei în drepturi se va face doar dacă s-a constatat că informația nu corespunde adevărului.
5. Protagonistul articolului este persoană privată sau persoană publică[3] și informația se referă la calitatea lui de persoană publică. Frecvent, reclamanții încearcă să argumenteze lipsa calității de persoană publică. Asta pentru că, potrivit legii, în cazul defăimării unei persoane publice, compensația pentru prejudiciul moral cauzat se acordă doar în cazul în care a fost defăimată cu rea-credință.
Notă! Orice dubiu rezonabil cu privire la acordarea statutului de persoană privată sau publică se interpretează în favoarea acordării statutului de persoană publică[4].
6. Informația nu se referă la o chestiune de interes public.
Potrivit legii[5], apărarea onoarei, demnității sau reputației profesionale nu poate prevala asupra libertății publicului de a primi informații de interes public. Iată de ce unul dintre scopurile celor ce se simt neîntemeiat defăimați este demonstrarea inexistenței unui interes public[6] de a cunoaște faptele dezvăluite în investigații.
Notă! Orice dubiu rezonabil cu privire la acordarea statutului de interes public sau curiozitate se interpretează în folosul acordării statutului de interes public.
7. Protagonistul articolului a respectat procedura prealabilă.
Expedierea unei cereri prealabile către jurnalist și/sau redacție este o etapă obligatorie înainte de adresarea în instanță. În cazul nerespectării acestei condiții, instanța îi va restitui reclamantului cererea de chemare în judecată.
8. Informația defăimătoare a cauzat prejudicii morale și/sau materiale.
Pentru a putea solicita repararea unui prejudiciu, fie acesta material sau moral, reclamantul trebuie să probeze existența, întinderea și cuantumul „daunelor” cauzate. Bunăoară, dacă jurnalistului i se cere plata compensațiilor pentru prejudiciul moral, protagonistul trebuie să argumenteze caracterul și gravitatea suferințelor fizice și psihice cauzate ori consecințele răspândirii informației pretinse a fi defăimătoare.
Notă! Orice dubiu rezonabil cu privire la existenţa şi cuantumul prejudiciului moral se interpretează în favoarea acordării unei compensaţii de 1 leu.
Multiplele cereri de chemare în judecată adresate neîntemeiat împotriva presei reprezintă o povară adițională pentru jurnaliștii care și așa se confruntă cu numeroase provocări în activitatea lor profesională. Cu toate acestea, în virtutea garanțiilor consacrate în lege pentru mass-media, precum și a obligării reclamanților să probeze nemulțumirile față de ceea ce scrie presa, nu orice cerere de chemare în judecată ajunsă la redacție ar trebui să-i îngrijoreze pe jurnaliști.
Rubrica „Juristul Presei” a fost lansată de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) cu scopul de a sprijini activitatea jurnaliștilor și a instituțiilor de presă, oferindu-le soluții juridice corecte, adaptate fiecărui caz în parte. În fiecare zi de vineri puteți afla răspunsuri la chestiuni ce țin de apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale, accesul la informație, dreptul la viața privată, statutul juridic al organizațiilor mass-media, dreptul de autor etc.
Materialele publicate reflectă opinii juridice cu caracter consultativ și nu reprezintă o sursă autentică de drept. CJI nu poartă răspundere pentru prejudiciul suferit de către destinatarii consultației drept urmare a luării deciziilor bazate pe informația furnizată.
Răspunsurile oferite anterior în cadrul acestei rubrici le puteți găsi aici.
[1] Art. 118 alin. (1) Cod de procedură civilă: „Fiecare parte trebuie să dovedească circumstanțele pe care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor sale dacă legea nu dispune altfel”.
[2] Art. 24 alin. (1), lit. a)-e) din Legea cu privire la libertatea de exprimare: „Reclamantul trebuie să dovedească următoarele: a) pârâtul a răspândit informația; b) informația îl vizează și este defăimătoare; c) informația constituie o relatare cu privire la fapte şi este în esență falsă; sau d) judecata de valoare nu se bazează pe un substrat factologic suficient; e) existența şi cuantumul prejudiciului cauzat”.
[3] Persoană publică – persoană care exercită funcții publice sau o altă persoană care, datorită statutului, poziției sociale sau altor circumstanțe, trezește interesul public;
[4] Art. 25 alin. (1) din Legea cu privire la libertatea de exprimare: „Orice dubiu rezonabil cu privire la acordarea statutului de persoană privată sau publică se interpretează în favoarea acordării statutului de persoană publică”;
[5] art. 6 alin. (2) din Legea cu privire la libertatea de exprimare, „Apărarea onoarei, demnității sau reputației profesionale nu poate prevala asupra libertății publicului de a primi informații de interes public”;
[6] Interes public – interes al societății (şi nu simpla curiozitate a indivizilor) faţă de evenimentele ce ţin de exercitarea puterii publice într-un stat democratic sau faţă de alte probleme care, în mod normal, trezesc interesul societăţii sau al unei părţi a ei.
