Încă o dată despre Codul audiovizualului

Vasile State, jurnalist, directorul APEL
 
Despre necesitatea de îmbunătățire a legislației audiovizuale în Republica Moldova se discută în permanență, practic … de la adoptarea în 2006 a actualului Cod al audiovizualului. Dovadă că acesta trebuie schimbat este și faptul că în perioada anilor 2006 – 2016, Codul în vigoare a suportat în jur de o sută de modificări și ajustări.

Încă în 2011, un draft al unui nou Cod al audiovizualului a fost elaborat de societatea civilă în conformitate cu Directiva europeană a serviciilor media audiovizuale (DSMAV) din martie 2010, iar documentul a fost expertizat de Consiliul Europei, OSCE și UERT. Deputații au avut însă alte priorități și, din păcate, draftul a fost transformat în inițiativă legislativă abia în 2015, cam peste 4-5 ani de la scrierea textului. În iulie 2016, Parlamentul a aprobat proiectul în prima lectură, dar mai departe decât atât nu s-a ajuns.

Conducerea legislativului a anunțat în primăvara acestui an despre crearea Grupului de lucru, cu suportul Consiliului Europei, pentru îmbunătățirea legislației audiovizuale, iar printre prioritățile acestuia se numără și elaborarea Codului audiovizualului în redacție nouă. Tradițional, subiecte-cheie ale legislației în domeniu sunt cele legate de independența autorității de reglementare, independența editorială și financiară a radiodifuzorilor publici, transparența proprietății sau pozițiile dominante în formarea opiniei publice.

Viitorul cadru legal urmează să răspundă noilor realități din domeniul audiovizualului, în particular, să găsească soluții pentru securizarea spațiului audiovizual național în fața propagandei externe și nu numai, să prevadă reglementări adecvate (care lipsesc în actuala legislație în vigoare) pentru serviciile media audiovizuale la cerere sau pentru platformele de partajare a materialelor video generate de utilizatori.

Desigur, având în vedere situația specifică a peisajului televizual din Republica Moldova, dominant în continuare de producțiile audiovizuale străine, în speță din Federația Rusă, atât din punct de vedere al furnizorilor de servicii media, cât și al conținuturilor, un subiect de dezbateri aprinse trezesc propunerile de reglementări, gândite de autori, ca să încurajeze producția audiovizuală proprie și să asigure promovarea operelor europene.

Produs propriu sau produs autohton?

În acest an, prin Legea nr. 50 din 30 martie 2017, Parlamentul a eliminat din Codul audiovizualului noțiunea de producție proprie, mergând mai departe pe reglementarea produsului „autohton”, care cuprinde 8 ore din timpul zilnic de emisie și care, de altfel, se aplică de la 1 octombrie 2017. Ei bine, definiția „producției proprii” avea, oricum, un sens impropriu de vreme ce aceasta includea atât programele realizate de radiodifuzor cu resursele proprii, cât și cele procurate în bază de contract. În temeiul acestor prevederi, o televiziune din R. Moldova încheia un contract cu o televiziune din Rusia și furniza publicului nostru programe rusești ca fiind producție proprie. Cred că, în loc de a elimina din cadrul legal noțiunea de „producție proprie”, ar fi fost mai bine ca legislatorii să-i găsească o definiție adecvată care să servească scopului de a promova produsul autohton. Anume o astfel de abordare au autorii proiectului noului Cod audiovizual, instituind cerințe legale care urmăresc să stimuleze producția proprie în beneficiul consumatorilor de programe și să contribuie la dezvoltarea pieței audiovizuale din Republica  Moldova.

În acest sens, autorii au renunțat la noțiunea de „produs autohton”, folosită în Codul în vigoare, deoarece nu este un criteriu suficient de motivant pentru dezvoltarea pieței în condițiile în care lasă posibilitatea ca unul și același program audiovizual creat de o televiziune sau un producător din R. Moldova (produs autohton), să fie difuzat la mai multe posturi tv cu unul și același conținut audiovizual, ceea ce nu va contribui la diversitatea de servicii media audiovizuale și la pluralismul mediatic. Tocmai având în vedere o asemenea ipoteză, autorii consideră că așa-numitul „produs autohton”, în sens larg și în ansamblul țării, va fi dezvoltat dacă va fi stimulată creșterea producției proprii, reflectată prin noțiunea de „programe audiovizuale proprii”.

Cote diferențiate de producție proprie

De asemenea, autorii consideră discriminatoriu volumul zilnic de 8 ore de producție proprie stabilit pentru toate categoriile de radiodifuzori. Având în vedere capacitatea reală de producție a radiodifuzorilor locali, regionali și naționali, autorii propun o abordare diferențiată în funcție de tipul acestora. Nu este normal ca o televiziune locală sau regională cu resurse limitate care există în mediul rural să aibă aceleași obligații ca o televiziune privată națională.

În același timp, se propune o diferențiere a cotelor de producție proprie, la televiziune și la radio, deoarece în cazul transmisiilor de televiziune vorbim despre o activitate economică ce necesită resurse mai mari, iar în cazul transmisiilor de radiodifuziune sonoră, cotele pot fi atinse mai ușor.

Astfel, în cazul televiziunilor publice (naționale și regionale) se propune ca posturile generaliste sau de știri să aibă 50% de produs propriu (12 ore din 24), iar cele tematice – 40% (9,6 ore). În cazul televiziunilor private se propune ca posturile naționale să aibă 30% de produs propriu (7,2 ore), cele regionale – 25% (6 ore), iar cele locale – 20% (4,8 ore). În plus, este prevăzută o cotă fezabilă de producție audiovizuală în prima difuzare: ½ pentru televiziunile publice și ⅓ pentru cele private.

La radio, posturile publice naționale ar avea obligația să difuzeze 80% de produs propriu (19,2 ore din 24), cele publice regionale – 60% (14,4 ore). Stațiile private naționale ar avea 50% (12 ore), cele regionale – 40% (9,6 ore), iar cele locale – 30% (7,2 ore). Pentru posturile de radio nu sunt prevăzute cote de producție în prima audiție.

Soluții pentru combaterea propagandei externe

În cadrul ședințelor de lucru, am discutat mult despre faptul cum am putea să combatem eficient propaganda din exterior în condițiile în care nu există în cadrul juridic național o definiție care să acopere acest fenomen, devenit o amenințare tot mai mare în ultima perioadă pentru spațiul audiovizual de la noi.

Autorii propun introducerea noțiunii de ”dezinformare mediatică” cu scopul de a demasca ”formele de agresiune informațională mascată intenționată care urmărește manipularea audienței, făcând uz de zvonuri, falsuri, minciună ori oferind imagini deformate și interpretări tendențioase a realității…”. Este o noțiune și o definiție ce nu au, deocamdată, consacrare juridică. Am optat pentru această sintagmă (dezinformare mediatică) și nu pentru alta, de genul „manipulare”, ”intoxicare”, etc., din motiv că dezinformarea, ca practică mediatică reprobabilă, utilizează elemente caracteristice și manipulării, și intoxicării, și zvonurilor, și publicității etc. Considerăm că această definiție este oportună pentru a oferi autorității de reglementare în domeniul audiovizualului un mecanism în plus de contracarare a acestui fenomen mediatic dezaprobator.

O altă cale ar fi utilizarea formulei „propagandă mediatică” care ar fi o „formă de persuasiune sau de răspândire a unor idei cu scopul de a influența atitudinile, convingerile și comportamentele oamenilor sau de a sprijini ori compromite instituții, cauze sau persoane, prin prezentare părtinitoare a informației…”. Noțiunea de propagandă mediatică a fost folosită la cea de-a 44-a reuniune a EPRA de la Yerevan (20-21 octombrie 2016), definiția fiind dată de cercetătorii Johnnie Manzaria & Jonathon Bruck.

Însă, așa sau altfel, dificultatea pentru Consiliul audiovizualului va consta în calificarea unui program audiovizual drept ”dezinformare mediatică” sau ”propagandă mediatică”. În acest sens, va fi necesară o metodologie, care să poată atesta cu relativă precizie dacă programul audiovizual apelează la una sau mai multe metode caracteristice dezinformării sau propagandei mediatice.

Limitarea concentrării proprietății

O altă preocupare a experților antrenați în elaborarea proiectului este legată de necesitatea stabilirii unor norme specifice care să conducă la limitarea proprietății în domeniul audiovizualului. Concentrarea proprietății trebuie privită nu doar din punct de vedere economic, ca în legea concurenței, ci și din punct de vedere cultural și al diversității. Or, trebuie să avem în vedere că situațiile diferă de la o activitate economică pură la una din domeniul audiovizualului.

Noi pornim de la considerentul că limitarea proprietății în audiovizual, de rând cu limitarea cotelor de audiență, ar avea ca scop de a asigura pluralismul mediatic pe acest segment. Concentrarea fără restricții a proprietății pune în pericol pluralismul și diversitatea culturală și duce la uniformizarea conținuturilor media. În conformitate cu standardele metodologice europene de evaluare a nivelului de concentrare a proprietății în televiziune, nivelul de risc se consideră scăzut, adică acceptabil, în cazul în care ponderea însumată a cotelor de piață ale primilor trei proprietari este sub 25%. Conform studiului Pluralismul extern al mass-mediei din Republica Moldova în anul 2015 elaborat de Asociația Presei Electronice din Moldova cu sprijinul Programului Mass-Media al Fundației Soros-Moldova, primii trei proprietari aveau o cotă de piață însumată de aproape 55 la sută.

În Codul în vigoare, la articolul 7, alin.(5) avem o prevedere care arată frumos, dar care nu obligă la nimic: „Pentru a proteja pluralismul şi diversitatea politică, socială şi culturală, concentrarea proprietății este limitată la dimensiuni care să asigure eficiența economică, dar care să nu genereze apariția de poziții dominante în formarea opiniei publice”. Pentru ca lucrurile să se miște înainte, noi propunem, între altele, să fie prevăzute prin lege interdicții pentru orice fel de acțiuni ale actorilor din domeniul audiovizualului care dețin în comun o situație dominantă pe piață, dacă acestea pot avea drept rezultat limitarea concurenței. La fel, este important să se mențină obligația de transparență a proprietății și ca furnizorii de servicii media să notifice la Consiliul audiovizualului orice date care se referă la cotele de capital sau drepturile de vot. Ținând cont de natura specifică a serviciilor media audiovizuale, în special impactul acestora asupra modului în care se formează opinia publică, este esențial pentru utilizatori să cunoască exact nu doar persoanele responsabile de conținutul acestor servicii, ci și pe proprietarii-beneficiari ai acestora.

Acestea sunt doar câteva dintre subiectele aflate în momentul de față în dezbatere în cadrul grupului de lucru, dar cu siguranță vor exista și altele, atunci când vom analiza reglementările ce se referă, de exemplu, la Consiliul audiovizualului și ne vom gândi ce fel de soluții ”miraculoase” pot fi luate în considerare astfel încât să avem o autoritate de reglementare realmente independentă. O atenție sporită va fi acordată și modului  de organizare și funcționare a furnizorilor publici de servicii media, pentru care, ca și în cazul Consiliul audiovizualului, există un interes aparte în societate.
________________________
Acest material este publicat în cadrul proiectului  „Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Acest material este posibil datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.