Ro
En
Рy14 Februarie 2018
2521 de afişări
Viorica Zaharia, expertă media Cazul femeii neglijate de medicii de la Centrul Mamei și Copilului, care a bulversat opinia publică la începutul lunii ianuarie, a acționat, din nou, ca o hârtie de turnesol pentru temeliile morale ale jurnalismului de la noi. În alte societăți, în mod normal, un astfel de subiect - care lansează semnale despre probleme grave dintr-un sistem - este preluat de presă și investigat până în cele mai mici detalii (a se vedea, de exemplu, cazul Hexi Pharma din România), misiunea jurnalistului fiind exact aceasta - să scoată la suprafață neajunsurile sistemului pentru a proteja astfel oamenii de noi abuzuri. În toată lumea, vocea victimelor abuzurilor este ascultată prioritar celei a autorităților în demersul de identificare a adevărului. Astfel de cazuri asigură și arată, de regulă, capacitatea de coeziune a jurnaliștilor în jurul ideii de misiune comună - de a reflecta faptele ascunse și a porni o dezbatere publică.
Ce s-a întâmplat la noi? Presa s-a împărțit, din nou, în două echipe de luptă. În timp ce o parte căuta, verifica și analiza acuzațiile femeii, cerând insistent reacții și explicații de la autorități, o alta difuza păreri subiective ale unor terți, apărând sistemul și lovind în femeia care a îndrăznit să vorbească.
De ce nu mai au jurnaliștii simțul dreptății? De ce marile polemici îi găsesc, chiar și în afara campaniilor electorale, aliniați la drapelul partidului, pledând orbește cauzele politicienilor? E dezolant să vezi cum puterea nu se mai trudește, în situații de criză, să ofere mulțimii răspunsuri rezonabile, ci folosește bloggeri și jurnaliști să facă „treaba murdară” - să răspândească mizerii, să lovească adversarii, să schimbe accentele și să diminueze, până la urmă, din gravitatea faptelor.
De când jurnaliștii au devenit o marfă atât de ușor accesibilă? De ce unii colegi de-ai noștri ajung să se comporte de parcă mâine nu vor mai fi în profesie?
Procesul nu este, desigur, nici pe departe unul singular în cadrul general al țării. Astfel de fenomene au loc în majoritatea domeniilor. Și, desigur, nu doar la noi în țară. În România, de exemplu, unii jurnaliști îi blamează deschis pe alții pentru lipsă de integritate și pentru servilism față de politicieni. Disputa e de mult timp, breasla e divizată de ani buni și nici nu poate fi altfel de vreme ce unii respectă și își asumă normele profesiei și datoria față de public, pe când alții - doar datoria față de politicieni (sau față de banul lor).
De ce totuși jurnaliștii o fac, benevol, pe prizonierii și partizanii guvernării? De ce nu asistăm la o plecare masivă a jurnaliștilor din redacțiile supuse cercurilor politice? De ce nu avem până acum niciun caz de „autodenunț”… Drept răspuns, încerc să identific câteva motive și categorii de persoane. Absolut subiectiv, bazat pe analize proprii și nicidecum pe o cercetare exhaustivă.
- Pentru presa angajată lucrează jurnaliști care nu se pot descurca în presa independentă, de calitate, acolo unde standardele jurnalismului sunt mult mai înalte. Ei acceptă, de regulă, din comoditate, o astfel de poziție. Explic. Unui reporter care lucrează la știri i se cer cel puțin două subiecte pe zi. Trebuie să le găsească și să le propună producătorului/editorului. În presa independentă reporterul sună la surse, întreabă ce mai e nou, caută idei de reportaje, verifică documente și rapoarte, verifică informația și, când are trei subiecte acceptabile, vine cu ele în fața producătorului. Îl convinge că va fi interesant, că persoana e cunoscută și postul va face audiență, că problema merită abordată etc. Când primește „dezlegare” să filmeze, pleacă pe teren. Seara se poate pomeni cu o sursă sau două lipsă din cauză că un funcționar, deloc încântat să interacționeze cu jurnaliștii ce nu sunt de-ai casei, l-a purtat cu vorba toată ziua și până la urmă nu i-a mai dat declarația/informația promisă. Reporterul ajunge înainte de jurnal cu un material făcut pe jumătate, motiv pentru care nu e lăudat de producător. Nu toți reporterii sunt gata, moral și profesional, să facă față unor astfel de situații, să se ambiționeze să meargă mai departe. Cei care nu reușesc se pomenesc în altfel de redacții. Acolo agenda zilei e agenda partidului care finanțează televiziunea sau portalul. Reporterul e trimis să ia declarație sau comentariu de la cutare, i se spune din start să-l excludă din știre pe cutare, un expert stă de-a gata să comenteze situația și materialul e numai bun pentru ediția de știri. Nu a intrat în conflict cu nimeni, dimpotrivă, e prieten și se bucură de simpatia șefilor de instituții, miniștrilor, deputaților. Armonie deplină.
- Pentru presa angajată lucrează jurnaliști foarte buni, dar care au făcut compromisuri cu propria conștiință și cu valorile profesiei. Motivul - banii nu au miros sau „oricum totul e relativ și se vinde”. Dacă se întâmplă să fie atrași în discuții despre munca lor, se acoperă, în cel mai bun caz, cu scuze de genul „am credite de acoperit” sau „copil de crescut”. În cel mai rău caz atacă restul mediilor, ca fiind și ele nu mai puțin compromise.
- O altă categorie sunt jurnaliștii care nu au plecat la timp. Unii nu pleacă pentru că e prea târziu, iar dacă o fac, ies din prăvălie englezește, nu mai îndrăznesc să anunțe acest lucru public, ca să evite să fie supuși atacurilor și întrebărilor „Până acum de ce ai tăcut?”.
- Ar mai fi o categorie. Jurnaliștii care înțeleg ceea ce fac și trăiesc conflicte interne. Treptat, justificarea care ia naștere în colectivele „vândute” începe să fie crezută de înșiși figuranții, care se acoperă cu ea. „Toți fură, dar al nostru cel puțin își tratează adecvat angajații”, „Ceilalți sunt mai buni?”.
- Categoria „ispita ecranului”. Aici intră în special reporterii tineri care se văd deja din facultate apărând la televizor, prezentând nu are importanță ce, dar pe ecran! Desigur, nu-i poți interzice omului să aibă vise, doar că, din păcate, visul lor nu implică și conținut. Astfel se explică lejeritatea cu care unii prezentatori citesc de pe prompter fără să clipească povești despre pamperși pentru politicieni, balaboli și alte deșeuri informaționale.
- Iar ultima, lăsată la desert, este, ce-i drept, puțin numeroasă, categoria jurnaliștilor care au făcut carieră în structurile mediatice afiliate politicului. Când, din poziția de reporter la ziar sau în altă parte, vii într-o structură mare și devii editor al zilei, editor sau producător, adică un pic de șef, nu te mai întrebi dacă ce faci nu e jurnalism, ci te bucuri „de încrederea acordată”. Iar treptat îmbrățișezi nu ideologia partidului (asta ar fi mai puțin grav), ci interesele patronului și începi să crezi sincer că interesele acestuia corespund cu ale societății. De regulă, istoria acestor jurnaliști ajunge până la „detașarea” lor în staff-ul politicianului, unde, dedicat și sistematic, scriu știri pentru TV-urile casei, de care editorii de tură nu se pot atinge, ele trebuie date în formă pură, deoarece au girul staff-ului.
Anul 2018 este unul electoral. Așa cum au arătat campaniile precedente, în special în aceste perioade jurnaliștii, ca și patronii lor, se întrec în a folosi artilerii de tot felul ca să lovească în adversari. Puțini se preocupă să aducă publicului informații complete despre candidați și partide, lupta se dă în presă pe scandaluri și atacuri reciproce. În unele cazuri, găsim jurnaliști pe listele de donatori ale partidelor, ceea ce înseamnă că unii nu doar acceptă să le facă imagine, ci și participă la combinațiile lor. Întrebarea este dacă mai are rost, în al 12-lea ceas, să le amintim de deontologie și de datoria față de public?
Iertată fie-mi îndrăzneala, dar voi reproduce, în acest context, un fragment dintr-un articol găsit în presa românească, despre o anumită categorie de jurnaliști. „D.A. face parte din tagma jurnaliștilor care se freacă de politicieni cum se freacă pechinezul de picioarele oaspeților. Cei din tagma asta nu slujesc partide, ci oameni din partide, nu sprijină ideologii, ci cauze ale unor găști…”.
Problema care apare până la urmă este dacă mai poate spera la coeziune o asemenea breaslă. Să fim sinceri, nu. Nu poți fi coleg cu cineva care face mizerii constant și sistematic, cu intenție și chiar cu plăcere. Breasla așa și va rămâne divizată dacă, printr-un miracol, nu vom asista cumva la vreun act de pocăință publică. Rămâne să vedem dacă „jurnalismul” majoritar, de mass market, îl va înghiți pe celălalt. Din fericire, jurnalismul e o profesie universală, iar standardele ei nu sunt create în Moldova. De aceea atunci când standardele de acasă coboară tot mai jos, ne raportăm la cele de afară, iar acolo o problemă de felul celei de la Centrul Mamei și Copilului mobilizează jurnaliștii să-și facă meseria și nu să salveze fața pătată a guvernării.
Acest material este publicat în cadrul proiectului „Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Acest material este posibil datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.
