Ștacheta moralității în scandalul Tușonka șahistului

Vitalie Călugăreanu,
jurnalist Deutsche Welle

Scriu acest editorial cu un nod în gât. Sunt prins într-o dilemă etică. Colegii mei au luat „tușonka” de la președinte! Au luat-o toți (și nu au întors-o) care au fost la întâlnirea neoficială cu șeful statului și au tăcut. De câteva zile mă chinui să înțeleg cum a fost posibil ca acest banc să fie transpus în viață?

Probabil că a fost o mutare a „șahistului”, menită să-i compromită pe cei rămași în picioare după Plahotniuc. Ipoteza asta mi se pare reală și ea reiese din felul în care Igor Dodon a adus în discuție subiectul „tușoncii” la emisiunea moderată de Gheorghe Gonța. Președintele s-a lăudat că a invitat la acea întâlnire neoficială vreo 60 de „redactori-șefi” cu care „colaborează” și că le-a dat câte un borcan cu „tușonkă” de la Sadova, câte o sticlă cu vișinată și câte un calendar cu chipul său. Apoi, în stilul „șahistului”, l-a întrebat pe moderator dacă i-a plăcut vinul și „tușonka”. Și a ținut neapărat Igor Dodon să mai pronunțe un nume din cele 60 – cel al Nataliei Morari de la TV8. Deci, președintele a invitat jurnaliști cu care „colaborează”, iar printre aceștia Gonța și Morari, cărora le-a dat... nu o agendă și un pix, ci... „tușonkă” – simbolul corupției în Republica Moldova. Acesta este mesajul care a vrut, probabil, Igor Dodon să ajungă în spațiul public.

Manevra i-a reușit, pentru că jurnaliștii au crezut că președintele șugubăț o să păstreze discreția și n-o să se laude cu darurile sale nostime făcute jurnaliștilor în ajun de revelion. Au tăcut toți cei 60 de „redactori-șefi” până când președintele s-a lăudat cu isprava sa la TV. Atunci ei au înțeles că Dodon nu e șugubăț, ci „șahist” (eticheta îi aparține). Dar chiar și după acest gest prezidențial, niciunul din cei 60 de „redactori-șefi” nu i-a întors „tușonka” lui Dodon. Au continuat să tacă mizând, probabil, pe faptul că sărbătorile de iarnă vor înăbuși subiectul. În afară de cele două nume pronunțate de Igor Dodon la TV, niciunul din ceilalți 58 de „redactori-șefi” nu a avut curajul să recunoască public că a luat pachetul cu daruri de la Dodon.

Știu că aș putea fi urât de colegi pentru acest editorial. Nu mă văd deloc în ipostaza moralistului care dă lecții de jurnalism. Eu am învățat meseria de jurnalist sărind din greșeală în greșeală. Nu sunt nici lectorul înțelept de la universitate, nici membru cu reputație ireproșabilă al Consiliului de Presă, nu am nici premii în domeniul eticii și deontologiei profesionale... Sunt un freelancer care a sesizat o problemă în breaslă. Și aș vrea să o înțelegem pentru a o putea evita pe viitor. Aș vrea ca aces caz să fie discutat la facultățile de jurnalism, pentru ca cei care vin după noi să nu mai calce pe această greblă.

Am văzut în ultimele zile opinii cum că ar trebui să mușamalizăm acest caz, pentru a nu-i da amploare, pentru a nu-i da satisfacție în plus lui Dodon, pentru a ne proteja colegii, pentru a fi solidari. Sunt de acord în privința solidarității într-o mulțime de alte cazuri când trebuia să fim și nu am fost. Despre unele dintre aceste cazuri a scris recent, într-o postare, Alina Radu de la „Ziarul de Gardă”. Dar noi suntem jurnaliștii care, la emisiunile noastre, încurajăm judecătorii și procurorii să nu mai ascundă „gunoiul” sub preș, să vorbească public despre problemele din sistem, pentru ca acesta să se poată autopurifica. De ce în acest caz am prefera tactica struțului? De ce am tolera această problemă? Eu, ca și mulți alții, nu știu ce s-a întâmplat în acea seară la Președinție, dar vreau să înțeleg de ce nu a funcționat reflexul jurnalistic în acest caz? Cum era ambalat borcanul cu „tușonkă” de nu l-au văzut jurnaliștii? Chiar niciunul din cei 60 nu a văzut borcanul? Sau dacă s-a văzut că e „tușonkă” de ce nu i s-a aprins „becul” niciunui jurnalist? Și, dacă i s-a aprins „becul” cu întârziere, de ce nimeni nu i-a dus șahistului „tușonka” înapoi?

Deși în spațiul public subiectul pare să fi apus, acesta continuă să fie dezbătut aprins în breaslă, iar în cazul meu – și în familie, pentru că suntem o familie de jurnaliști. „Tu crezi că ei ar fi acceptat tușonka dacă o vedeau? Probabil că nici nu le-a trecut prin minte că președintele le-ar putea băga tușonkă în sacoșa cu daruri după ceea ce a făcut Șor în Piața Marii Adunări Naționale. El doar e președinte, iar ei nu s-au dus la o fermă de porci, ci la Președinție. Probabil că nici nu s-au uitat ce le-a dat, pentru că există niște uzanțe pe care președintele trebuie să le respecte. Și ei s-au gândit că președintele le respectă”, meditează nevastă-mea.

Discuțiile despre prevederile Codului deontologic, precum că jurnalistul nu acceptă bani, cadouri, etc. în cazul acesta nu au niciun rost. Refuz să cred că „redactorii-șefi” (unii angajați ca traineri pe subiecte de deontologie în diferite proiecte) invitați la Președinție (deci, nu niște reporteri începători) nu știau ce prevede Codul. În plus, acesta nu este un subiect despre care nu s-ar fi discutat în breaslă în ultimii ani. Să ne amintim cazul legat de clinica „Medical Park” din Turcia (februarie 2018) când câteva redacții din Chișinău au acceptat ca reporterii lor să meargă în Turcia pe banii clinicii (nu mai zic că acolo jurnaliștii au primit și pachete cu daruri din partea clinicii implicate în scandal). Unii nu au învățat nimic din acea lecție. Iată de ce trebuie să discutăm public despre aceste cazuri. Măcar de dragul studenților de la jurnalism.

Să „tăcem” acest subiect în condițiile în care unul dintre cei care a luat „tușonka” șahistului scrie pe Facebook că nu vede de ce și-ar cere scuze și că „e ceva normal să primești cadouri” în calitate de jurnalist, iar în comentarii își permite vulgarisme la adresa celor care îl critică pentru gestul său? Asta înseamnă conștientizarea și asumarea greșelii? Să ne solidarizăm? Eu refuz! Solidari ar fi trebuit să fie cei invitați la Președinție ca să fie umiliți... Solidari cu echipa „Ziarului de Gardă”, care a avut „zapret” la Președinție în acea zi.

„Nu ridicați „ștacheta moralității” până la nivelul la care nu o veți mai putea nici voi sări!”, avertiza un coleg în plin „scandalul tușoncii”. De ce ar trebui să existe o „ștachetă a moralității” în a vorbi despre greșelile pe care le comitem? Oare nu noi am semnat și ne-am asumat Codul deontologic? Oare nu noi, în calitate de câini de pază ai societății, vânăm abuzurile și greșelile altora? De ce ne-am impune „ștachete” peste care să nu sărim atunci când vorbim despre problemele din breaslă? Ca să ne autocenzurăm, mizând pe clemență din partea colegilor în caz că mâine călcăm și noi strâmb? La distanță de un an, în jurnalismul din Moldova s-a repetat o greșeală – mai mulți jurnaliști (culmea, șefi de redacții) au acceptat beneficii care compromit autoritatea mass-media și afectează încrederea în TOȚI jurnaliștii. Au primit simbolul corupției – „tușonka” de la cel care se crede „șahist” în politică.

În Republica Moldova sunt la început de cale proiecte jurnalistice bazate pe campanii de crowdfunding. Aceste proiecte jurnalistice pot avea viitor doar în cazul unei percepții largi a jurnalismului ca instrument al rezistenței, integrității și corectitudinii. Pentru că e ipocrit să crezi că poți să profiți de finanțare participativă ca bastion în fața regimului, dar, în același timp, să accepți „tușonka” prezidențială de la Sadova. Proba integrităţii se dă permanent, nu doar în campanii!

Am ridicat ștacheta! Atât de sus încât nu am niciun chef să meditez și să-mi filtrez toată activitatea jurnalistică. Toți greșim! Important e să recunoaștem că am greșit și să acceptăm o idee mai bună venită dintr-o parte – chiar dacă doare. Iar dezbaterea critică este esențială într-o democrație eficientă. În jurnalism, aceasta generează stimulente pentru auto-reglementare. Ori noi de asta avem nevoie. Nimeni nu ne-a impus să fim jurnaliști. Am ales meseria asta de bună voie, conștienți că va veni ziua când va trebui să roadem covrigul din buzunar în timp ce relatăm despre mesele copioase ale preoților, „șahiștilor” și păpușarilor politici.