Etica vs Profit

Cât din ceea ce citim este etic? Câte articole sau reportaje respectă regulile clasice ale jurnalismului și ale minimei morale? Cât este manipulare și cât este necunoaștere sau rea-voință?
Dacă jurnalistul are obligația să se documenteze din mai multe surse, și audiența / cititorul este bine să facă același lucru pentru a avea o privire de ansamplu asupra unui subiect.
Dacă până acum câțiva ani te puteai informa dintr-o singură sursă (și mă refer aici strict la audiență), acum, dacă vrei să fii informat corect, trebuie să iei în considerare mai multe materiale de presă pe același subiect.
Cum s-a ajuns aici?
 
În anii 90, publicul din România considera jurnalismul românesc „corect”, „onest”, „eficient”. De câțiva ani, percepţia publicului este cu totul alta, la polul opus față de acum 25 de ani: „interesată”, „manipulatorie”, „incorectă”, „ruptă de cetăţean”.
 
Declinul presei românești s-a produs în momentul în care instituția abilitată în reglementarea pieței audio-vizuale din România a acordat mai multe licențe de emisie decât în oricare altă țară europeană. În România anului 2008 existau 747 de instituţii de media legal constituite.
Putem discuta despre reguli deontologice, despre conștiința fiecărui jurnalist și apoi, în mod evident, despre manipulare și educație mediatică.

Acum câțiva ani, când deja se simțea nevoia  de a identifica problema deprofesionalizării presei din România, Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti a realizat o cercetare empirică pentru evaluarea stării de fapt a managementului etic în redacțiile românești. Au fost alese patru redacții: cotidianul „Gândul“, Radio România Actualităţi, Televiziunea Română, redacţia postului privat de televiziune „Realitatea TV”.

Chestionarul cuprindea  29 de întrebări. Concluziile au fost următoarele: marea majoritate a jurnaliştilor nu cunosc instrumentele instruirii etice. În general, jurnaliştii nu disting clar în relaţia dintre respectarea regulilor morale şi sporirea profitului. Concepţia lor este aceea că a respecta întotdeauna regulile morale în activitatea lor ar dăuna sporirii profitului. Jurnaliştii investigaţi se consideră capabili să conducă un comitet etic al instituţiei de presă în care lucrează, deşi tot ei sunt aceia care spun că nu cunosc ce anume atribuţii are un comitet de etică. Cadrul instituţional de reglementare a instrumentelor etice este considerat aproape inexistent (87%), iar acolo unde acesta există, jurnaliştii nu au ştiinţă că strategiile instituţionale ar viza şi aspectele de natură morală. Alte instrumente, precum auditul etic şi trainingul etic, sunt total necunoscute jurnaliştilor investigaţi, atât ca posibilitate de existenţă a unor asemenea mijloace de management etic, cât şi ca importanţă a existenţei lor.

Consecința directă a necunoaşterii instrumentelor etice, care ar putea fi folosite pentru un management de calitate, poate fi şi faptul că aproape jumătate dintre jurnaliştii chestionați cred că instituţia de presă nu are obligaţii morale faţă de clienţi, adică faţă de public, ceea ce arată că mulţi jurnalişti nu sunt conştienţi de responsabilitatea socială a profesiei lor. Faptul că jurnaliştii nu consideră a fi o datorie profesională să-şi respecte obligaţiile morale faţă de public se poate justifica şi explica şi prin aceea că, în general, în redacţii nu se cultivă acest tip de abordare, mai mult chiar, redacţiile par străine de ceea ce în teorie numim cultura organizaţională morală. Din interpretarea calitativă a răspunsurilor jurnaliştilor care au participat la studiu, cei de la Centrul de cercetare în Etica Aplicată au concluzionat că în redacţii nu există un cult pentru valorile morale, ci mai degrabă pentru capacitatea redactorului de a se plia fără comentarii pe cerinţele şefilor, criteriile de profesionalism fiind surclasate de cele atitudinale şi comportamentale, atât la angajare, cât şi la promovare. Din acest motiv, jurnaliştii consideră neoportună angajarea unor specialişti pe probleme etice, a eticianului, căruia nu-i înţeleg rostul nici chiar la redactarea codului etic.

De asemenea, s-a constatat că, de obicei, într-o redacţie, respectarea deciziei şefului ierarhic superior este considerată ca obligaţie profesională, ce nu se discută şi nu se comentează. De regulă, redactorul şef cere realizarea unui anumit material, dând uneori şi indicaţii referitoare la maniera de abordare a subiectului, iar jurnalistul nu ştie, şi nici nu are curajul să apeleze la clauza de conştiinţă (existentă în cod) pentru a refuza îndeplinirea sarcinii profesionale, întrucât a constatat o neconcordanţă între linia primită de la şef şi realitatea faptelor de investigat.

Și o altă concluzie a studiului a fost aceea că în relaţia jurnaliştilor cu publicul criteriile morale au un rol relativ cu consecinţe nefavorabile şi, cu opinia publică, pe care, din datele studiului, se poate afirma că o ignoră atunci când aceasta are reproşuri de făcut la adresa modului în care jurnalistul se achită de misiunea sa (aceea de a informa corect, spunând întotdeauna adevărul).
Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de la realizarea acestui studiu. Ba din contra am putea spune.
 
„Populus vult decepi, decipiatus”. - „Oamenii vor să fie înşelaţi, aşa că lasă-i să fie înşelaţi”.
Manipularea este la îndemâna tuturor: a jurnaliștilor, a politicului, a celor din industria publicității. Momentul în care înțelegem că mass-media este folosită în mod deliberat pentru a modela sau controla reacţiile noastre, ale publicului, este unul de revoltă. Dar cum identificăm acest lucru în relația noastră cu presa? Ar trebui să existe cursuri de educație mediatică în școli, licee și universități, indiferent de profilul lor. În momentul actual, în România, aceste cursuri sunt organizate de Centrul de Jurnalism Independent. Dar câtă lume are acces la ele?

Singurul lucru care rămâne la îndemâna publicului pentru detectarea unei tentative de manipulare este atenția cu care parcurge respectivul material jurnalistic. Dacă produsul mediatic respectă formula clasică răspunzând întrebărilor: „ce, cine, unde, când, cum”, putem afirma că este un produs obiectiv. În același timp, dacă jurnalistul a apelat la trei surse distincte de informare pentru realizarea materialului și ele se regăsesc în produsul mediatic, atunci, da, este vorba de obiectivitate. Zilele trecute a fost difuzat un amplu reportaj la Televiziunea Română despre orfanii României. Toate interviurile erau doar incriminatoare, nu existau și celelalte două părți despre care se discută. Cei care cunoșteau subiectul, își puteau da seama de la anunțarea reportajului, că este vorba de manipulare: în România nu vorbim despre "orfani", ci despre copii abandonați. Pentru cineva care nu știe, este foarte ușor să-l manipulezi când afirmi că în România sunt peste 60.000 de orfani, fără a avea o cifră exprimată de un oficial de la Autoritatea pentru Protecția Copilului, sau de la reprezentanți ai unor organizații care se ocupă de copiii instituționalizați.

 
(Va urma)

__________________________