director executiv
Asociația Presei Electronice (APEL)
Jurnalismul va fi unul etic sau nu va fi defel. Cred cu tărie în spusa asta și cazul Nataliei Morari îmi întărește crezul. Nu-i de departe nici primul și, cu siguranță, nici ultimul caz. Intrat în gura lumii și mai rămas acolo, este întors și răsîntors pe toate părțile, de mulțime de voci. Vom lăsa să treacă pe alături cele care îndemnau protagonista la a păși cu pocăință pe rug. Și nu pentru că n-au dreptul să fie auzite, ci pentru că rugul Pământul n-a oprit să se învârte. Lăsăm să treacă pe alături și vocile care afirmă că știu totul din prima, care dau albul la alb și negrul la negru. Pentru că, într-o ecuație cu multe necunoscute, nu pot fi doar două culori. S-ar putea altceva să conteze mai mult. Cazul a inflamat spiritele. Și curg gârlă reacții, atitudini, opinii, poziții de tot felul. Ne place ori ba, dar este realitatea pe care, dacă n-o acceptăm, nu contenește să fie realitate.
În era informațională, toți spun totul tuturor. Modelele comunicaționale „unul – altuia” și „unul – multora” trec pe raftul istoriei. Că-i bine, că-i rău, nu mai contează. Alt model domină: „mulți – multora”. Și asta ne face să mergem cu gândul la comunicarea globală, la locul jurnalismului și al jurnaliștilor în comunicarea globală, la discursul public și la calitatea discursului jurnalistic în toată harababura asta. Și la ce zice cineva care știe mai multe ca noi: din combinația tehnologiei digitale, a politicilor proaste și a exploatării comerciale a oportunităților noi de comunicare am putea obține un cocktail toxic în locul unei informări publice adecvate.
Avem în față un caz care vizează, în esență, profesia și oamenii în profesie. Nu zic „breaslă”, pentru că nu mai știu ce înseamnă asta astăzi, când mulți bloggeri, vloggeri, activiști civici etc. demonstrează mai mult atașament la valorile jurnalismului decât mulți jurnaliști. Or, o breaslă ar echivala cu o comunitate de oameni ghidați de aceleași valori, care țin la aceleași valori și care protejează aceleași valori. Dincolo de caz, rămân întrebări multe și vitale pentru jurnalism: Cine vine în profesie și de ce vine? Ce face și cum face? Ce a mai rămas din profesie și dacă, în general, mai trebuie ea astăzi? Dacă găsim răspunsuri, supraviețuim, dacă nu – hălăduim în incertitudine.
Cât ziarele au avut prerogativa să ne informeze, fie credeam, fie nu credeam ce scriu. N-aveam alternative, le cumpăram și citeam. Azi alternative avem berechet – rețelele sociale. Dacă presa ne minte, îi întoarcem spatele și căutăm răspunsuri împreună cu cei care se vor găsi întotdeauna, de la noi și de pe toate meridianele. Să ne amintim, dacă ne ajută, cazul crestomatic cu fotografiile trucate dintr-o zonă de conflict din sudul Libanului, în 2006. Este cazul fotografului Adnan Hajj de la Agenția Reuters. Că a trucat pozele nu și-au dat seama nici cei din redacție, dar câțiva bloggeri au pus la îndoială veridicitatea fotografiilor și au reușit să demonstreze falsitatea lor. Esența cazului dat nu-i despre cât de rău e fotograful, ci despre premiera reușită a internauților în a demasca un fals. Prin urmare, critica la adresa jurnaliștilor neonești demult a încetat să mai fie de domeniul conversațiilor la bucătărie sau al scrisorilor nervoase la redacție, ignorate de cei mai mulți dintre editori. Așa se face că la zeci de mii de redacții revin vreo sută de media ombudsmeni, cei care fac dreptate cititorului. Demascarea falsului a trâmbițat apariția unei forțe influente, capabile să se ia de piept și cu asemenea giganți ca Reuters. Agenția a trebuit să renunțe la serviciile fotografului și să-i îndepărteze toate pozele din arhivă. Mulți au auzit de caz. Puțini au învățat din el.
Similaritatea cazurilor e-n efectul lor – dezamăgirea de la ceea ce face/zice jurnalistul. Iar dezamăgirea dă verdicte. Dure și drepte până la urmă, dacă jurnalistul ne trădează așteptările. Și-l ținem din scurt, fără spațiul comod de manevră de cândva. Cum apare vreo bănuială, o armată întreagă de internauți-judecători se pun pe urmele lui. Și unica scăpare este jurnalismul etic, oricât ar fi contestat și oricât s-ar strepezi dinții celor care se oțărăsc la auzul acestor cuvinte. Pentru că strepezeala dinților nu elimină etica profesiei. Ea nu dispare nicăieri și funcționează indiferent de puterea contestației, de acceptarea sau ignorarea ei. Cât ieșim în fața lumii, lumea ne judecă. Că suntem muritori de rând sau persoane publice, mai notorii sau mai puțin notorii, orice spunem în public e perceput ca discurs public. Așa a decis publicul. Iar discursul public, indiferent cum e articulat, nimerește imediat sub microscop public. Este o nouă realitate, inclusiv pentru profesie. Fie o acceptăm, fie ne retragem.
Jurnalistul, probabil, primul a simțit ambele tăișuri ale sabiei revoluției informaționale. Prin Internet își trimite mesajul rapid până-n alt capăt de glob. Dar Internetul i-a distrus, irecuperabil, modelul economic care-i plătea pentru ce făcea. Fără bani e greu să te gândești la etică și la independență. Iar fără etică și fără independență nu mai poți combate flagele tradiționale precum controlul politic, controlul fluxurilor de informație, conflictele de interese etc., și ele continuă să câștige teren și putere. Urmărim știri în telefoane mobile și publicitatea comercială, din care trăia presa tradițională, vine după noi. Paradoxal, dar explicabil, diseminarea gratuită a informației e mult mai mare și mai ușoară, iar accesul la informația verificată e mult mai greu. Situația împinge cultura comunicării globale în haos. Ce rol, oare, își va adjudeca jurnalismul în acest proces? Va fi oare în stare, în climatul general tot mai ostil, să-și depășească metehnele cronice și să revină la ceea ce a știut să facă mai bine? Mai pune oare preț pe acuratețe, corectitudine și încredere?
În fața profesiei, din nou, e o mare provocare, căreia îi poate face față doar revenirea la fundamentele etice ale jurnalismului. Multiplele metamorfoze, inclusiv dominația tehnologiei digitale, n-au știrbit din relevanța valorilor profesionale. Încrederea publicului în jurnalism și-n jurnaliști nu poate fi obținută în afara acestor valori. Totodată, să nu ne cioplim idoli nici din jurnaliști, nici din oricine. Dezamăgirea poate fi fatală și, deci, nu scoatem din priză gândirea critică. Avem tot mai puțin timp pentru a cumpăni informația, dar dacă nu-l găsim, plătim cu dezamăgirea.
Putem ignora (și mai mult) principiile și valorile profesiei și să ne lăsăm duși de val. Putem folosi algoritmi sofisticați care să ne ducă informațiile senzaționale la milioane de oameni. Și să avem clicuri, multe, ca să ademenim reclama. Și să nu ne punem problema dacă informația distribuită este adevărată ori ba. Putem, dar atare alternativă nu însănătoșește spațiul comunicațional global și nici nu ne distinge de alții care procedează la fel, fără misiune, fără viziune, principii și valori profesionale. Și semnăm benevol dispariția profesiei din cauza inutilității ei pentru oameni.
Scenariul, se pare, poate fi ocolit dacă jurnalistul adoptă și respectă standardele etice agreate de societate. În caz contrar intervine iminent un declin al prestigiului social al presei. Și dacă prestigiul mai înseamnă ceva, atunci urmează să abandonăm atât de preferatul nihilism etic. Ne place să vehiculăm postulatul că servim cauzei și publicului. Dar postulatul, ca să nu sune a poloboc deșert, trebuie să aibă o componentă etică. Servirea unei cauze implică o anumită alegere morală, care este independentă și, în cea mai mare parte, depinde de voința jurnalistului bazată pe atitudinile sale morale, spirituale și etice. Etica nu poate fi nici abstractă, chiar dacă nu a reușit nimeni s-o pipăie, nici universală, când vorbim de o activitate umană. Dar în fiecare profesie, inclusiv în jurnalism, sunt definite norme de comportament care nu contravin principiilor morale general acceptate. Pe aceasta se bazează încrederea publicului în mass-media.
Jurnalistul, aproape zilnic, este pus în fața dilemelor etice. Și ceea ce alege este un act strict individual, iar responsabilitatea alegerii – asumată integral. Sunt multe coduri de etică, dar niciunul nu dă și nu poate da soluții etice în toate situațiile în care se pomenește jurnalistul. Veșnica dispută: să filmeze accidentul sau să-l ajute pe cel nimerit în accident?! Sunt două răspunsuri, nu unul. Și jurnalistul, până a decide – dar trebuie să decidă – mai face apel la bunul simț și la simțul măsurii, la cumpătare și la postulatul „Nu dăuna!”.
Se poate întâmpla ca o anumită alegere etică a jurnalistului să nu coincidă în totalitate cu standardele etice ale societății în ansamblu sau ale unei părți a ei. Poate fi vorba de cusururi profesionale ale jurnalistului sau de imperfecțiunea morală și etică a societății. Nimic nu-i exclus. O profesie, ca și o societate, adaugă în maturitate și prin crize de încredere reciprocă, indiferent de cine o declanșează. Și s-ar putea ca din criză să ieșim cu mai multă cultură individuală, profesională, socială.
Toți greșim. Și jurnaliștii greșesc. Și publicații notorii, de referință, de ieri și de azi, greșesc. Puțini recunoaștem. De aceea am inventat partide și lideri-patroni. Facem ce zic ca să avem pe cine da vina când greșim. Dar, se vede, nu există altă baie mai purificatoare decât recunoașterea greșelii. Și din acest motiv, cred, mai dăinuie, unde dăinuie, reputația profesională, că-i vorba de The New York Times, Washington Post sau The Guardian.