Independența mass-media în Republica Moldova – nici prea-prea, nici foarte-foarte

Cornel CIUREA
Expert IDIS Viitorul
 

Independența mass-media din Republica Moldova este o veșnică ipoteză – ea ar putea să existe și unii chiar cred că ea este în curs de înfiripare, dar realitatea contrazice mereu această prezumție. Și, totuși, această ipoteză inaplicabilă și imposibilă, prin agitarea ei permanentă creează un soi de tensiune dintre realitatea ostilă independenței mass-media și visul democratic de a avea doar jurnaliști echidistanți, mereu în căutarea a două surse. În fond, constatăm perpetuarea sub alte forme a unei lupte vechi de când lumea – pe de o parte, oligarhizarea, oligopolizarea și berlusconizarea mass-media din Republica Moldova și, pe de altă parte, tendința de a oferi publicului informații purificate de virusul politic.

Confruntarea dintre idealul presei independente și realitatea unei prese colonizate politic a îmbrăcat mai multe forme. O primă linie de ruptură a fost, probabil, cea dintre mass-media autohtonă (săracă, umilită şi partizană) şi cea străină (relativ înstărită şi cu un sentiment acut al superiorităţii datorită senzaţiei că promovează nişte valori beton). Apoi a apărut ruptura dintre presa independentă şi cea de partid. Merele Centrului pentru Jurnalism Independent erau oferite exclusiv ziariştilor care ştiau bine cum se pronunţă trei cuvinte - “obiectiv, imparţial, echidistant”. Presa de partid era privită ca felul şapte, fiind ridiculizată, iar jurnaliştii din această zonă erau consideraţi drept nişte lichele avide de bani (deşi, în mod paradoxal, salariile lor erau, în general, mai mici decât cele din presa independentă, ultima de multe ori fiind confundată cu cea străină). În pofida unor inechităţi create, aceste rupturi au reflectat procesul de constituire a sistemului democratic din Moldova şi pot fi privite acum, de la distanţă, ca fiind, în mare, benefice, chiar dacă au creat şi multiple efecte perverse.

În sfârşit, o distincţie (dar şi o prăpastie) permanentă a existat între presa publică şi cea privată. Relaţia dintre aceşti doi mari poli jurnalistici n-a fost niciodată armonioasă, fiind mereu marcată de zdruncinături şi hurducături. Pe de o parte, presa publică (e vorba, în special, de Compania "Teleradio-Moldova") era monitorizată cu cea mai mare exigenţă, fiind atât un simbol al perpetuării elementelor vechi şi autoritare din societate, cât şi stindardul luptei pentru o societate nouă.
 
Pe de altă parte, presa privată s-a bucurat întotdeauna de un fel de alibi, ea fiind exonerată de marile responsabilităţi publice şi a cărei prestaţii erau luate ca atare fără a fi prea aspru criticate - “cine plăteşte acela comandă muzica”. În acelaşi timp, presa privată a avut grijă să construiască un discurs ideologic prin care a dorit să transmită un mesaj că ea este mai bună decât televiziunea publică. Principalele argumente aveau în vedere faptul că ea nu lua bani din buzunarul statului, că era mai independentă pentru că nu aparţinea niciunui partid politic şi că se afla mai aproape de necesităţile oamenilor, dându-le produsele pe care le cereau, pentru că doar aşa putea supravieţui. Parţial adevărate, aceste argumente disimulau prost, totuşi, apucăturile lacome ale noilor baroni ai presei de a pune stăpânire pe diverse segmente ale pieţei mediatice. Privind retrospectiv, trebuie să le recunoaştem acestor televiziuni meritele incontestabile în ceea ce priveşte diversificarea meniului oferit spectatorilor, dar şi numeroasele derapaje de la principiile bunului simţ şi ale codului deontologic.
 

Discuțiile legate de independența mass-media din perioada 2009-2014 sunt marcate de obsesia oligarhizării Republicii Moldova. Indiferent de atitudinea noastră față de acest fenomen, trebuie să admitem că oligarhizarea a produs o cartelizare a surselor de informație. Pe piața mediatică au apărut câteva grupări distincte, pe care le putem numi conventional – ”grupul Plahotniuc” – Publica TV, Prime TV, Prime FM, Canal 3, 2 Plus, Maestro FM (acestea fiind doar o parte din instituțiile media despre care se crede că sunt controlate de acest om de afaceri); ”grupul Filat” -  TV 7, Vocea Basarabiei, EuroTv, AltTv, Unimedia; și ”grupul Țopa” – Jurnal TV, Jurnal FM și mai multe medii electronice. Același lucru este valabil nu doar în cazul instituțiilor și jurnaliștilor, ci și comentatorilor politici. 

Acest process de cartelizare este mult mai amplu decât pare la prima vedere. Instituțiile mass-media nu recunosc implicarea în politica lor editorială a factorului politic, fapt care nu ne permite să categorisim mai multe televiziuni, radiouri și ziare, deși apartenența lor la grupurile oligarhice este mai mult sau mai puțin evidentă. Astfel, discuția despre independența mass-media în Republica Moldova comportă în mod inevitabil un grad ridicat de ipocrizie – instituțiile declară că sunt neafiliate politic, iar publicul se preface că acceptă această autoidentificare. Iată doar o listă subțiată de instituții mass-media care sunt suspectate de a avea afilieri politice mai mult sau mai puțin distincte, fără ca ele să aparțină în mod clar unor clanuri – Realitatea TV, ziarul Timpul, Ziarul Național, Adevărul, Accent TV, N4, Radio Noroc. Astfel, practic întreg spectrul mass-media din Republica Moldova este afectat de influențe politico-oligarhice.

În ce măsură oligarhizarea vine în contradicție cu principiile democratice? În mod surprinzător răspunsul nu este deloc univoc. Cu certitudine, oligarhizarea contravine unei imagini idealizate a democrației, care revendică existența unor instituții mass-media ce respectă în politica lor editorială principiul pluralismului și obiectivității. În mod clar, nu mai avem asemenea instituții. Cu toate acestea, putem admite că în condițiile oligarhizării și cartelizării dispunem în continuare de un sistem pluricentric de difuzare a informației, prin intermediul căruia principalii actori politici reușesc să-și promoveze ideile și să-și construiască punți de comunicare cu publicul, chiar dacă această comunicare este adesea manipulatorie. Astfel, democrația supraviețuiește în momentul contactului cu realitatea moldovenească, deși forma acestei democrații reale ar putea să nu fie pe placul puriștilor și pedanților dedați misiunii de democratizare a la carte.

În același timp, contactul cu realitatea obligă instituțiile mass-media aflate la cheremul factorului politic să-și nuanțeze politica editorială, mimînd independența și echidistanța. Pentru a deveni credibil pe piața mediatică devine contraproductiv să-ți demaști patronii și să-ți favorizezi ostentativ clientul politic. Astfel, instituțiile mass-media recurg cu multă abilitate la operațiuni de învăluire și disimulare a propriei poziții prin oferirea ocazională a tribunei oponenților politici și admiterea exprimării unor puncte de vedere divergente față de linia magistrală a politicii editoriale. Asemenea camuflări și disimulări fac prizabile produsele acestor instituții care se pliază astfel pe gusturile publicului, devenit refractar  în raport cu marea propagandă și interesat mai curând de produse mediatice ce conțin manipulări subtile, semiadevăruri insinuate și nu băgate pe gât și dispute politice înscenate pentru a crea aparența unei vii rumegări a ideilor.
 
Astfel, contradicția, contestarea, rebeliunea devin consubstanțiale produselor mediatice, însă ele sunt sterilizate din fașă pentru a nu putea să dărâme tabloul general construit de instituție. Instituțiile mass-media sunt prinse în logica jocului democratic care reclamă o permanentă detașare de factorul politic ce le controlează și o veșnică dezmințire a afilierilor neîndoielnice. Jurnaliștii sunt constrânși astfel să se autorenege pentru a deveni credibili, să-și mistifice misiunea pentru a păstra respectul pentru propria meserie și să întreprindă permanent acțiuni de mușamalizare a propriei afilieri politice până, uneori, la ștergerea ei în totalitate. Astfel, visul democratic al unei mass-media echidistante, chiar dacă inaplicabil, modifică piața mediatică din Republica Moldova și atenuează într-o mare măsură posibilele efecte tiranice ale unei prese înfeudate până la refuz. 

În același timp, încercările societății civile de a realiza visul democratic al unei mass-media imparțiale și echidistante eșuează atunci când ele sunt promovate prin proiecte legislative. Partidele politice se opun în continuare tentativelor diverselor ONG de deconspirare a identității adevăraților patroni ai mass-media prin respingerea acestor proiecte de legi. Acest eșec legislativ demonstrează un singur lucru – independența mass-media nu poate fi reglementată decisiv; ea este rezultatul unei lupte continue între tendințele ineradicabile de oligarhizare din societatea moldovenească contemporană și fireasca predispoziție a cetățenilor, dornici de sensuri reale, de a deconspira spaţiul nostru politic, profund afectat de morbul manipulării.  
 

Acest material este publicat în cadrul proiectului “Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau Guvernului SUA.