Ro
En
Рy
E din toate câte puțin, din punctul meu de vedere. De ce?
În primul rând, presa nu poate fi altfel decât societatea în care trăim, or cei ce muncesc în presă sunt produsul acestei societăți.
În al doilea rând, presa în Republica Moldova trece printr-o fază de tranziție de lungă durată, la fel cum trecem printr-o perioadă de tranziție interminabilă în orice alt domeniu.
În rândul al treilea, presa, indiferent dacă e națională sau locală, electronică, online sau scrisă, se confruntă cu mari probleme de ordin financiar.
Fiind la o stagiere în SUA, am auzit de la un editor de presă următoarea frază: ”Ziarul aduce milioane de dolari”. Acolo presa e o industrie adevărată. Ziarele, inclusiv cele locale, apar într-un tiraj de zeci de mii de exemplare – în localitățile mici, cu o populație între 40 de mii și 100 de mii de persoane; și în sute de mii de exemplare – în localitățile mari.
Situația e oarecum similară și în statele din Europa de Vest. În Polonia, de exemplu, nu mai miră pe nimeni un tiraj de 20 de mii sau de 50 de mii de exemplare pentru un ziar local.
Ce avem noi? În medie, ziarele locale din Republica Moldova au un tiraj de 3000-5000 de exemplare. Excepție fac doar publicațiile ce apar în două limbi, iar tirajul acestora este unul cumulativ și, bineînțeles, creează impresia că e mai mare.
Ce se întîmplă? De ce această discrepanță? Explicații pot fi mai multe:
1. Situația materială a populației își lasă amprenta. O persoană cu un salariu de 1500-3000 de lei nu prea își poate permite să se aboneze la un ziar, fie și local, chiar dacă prețul unui abonament pentru jumătate de an este aproape simbolic – între 42 și 56 de lei.
2. Lipsa unei culturi a cititului. Trebuie să recunoaștem că foarte puțină lume își dorește cu adevărat să citească. Un sondaj pe care l-am realizat în oficiile poștale din raionul Ungheni a scos la iveală un tablou foarte trist. Am găsit zeci de localități, unde profesorii, considerați vârful de lance al intelectualității de la sat, nu sunt abonați la niciun ziar. Am încercat să aflu motivul. De fiecare dată auzeam, în loc de explicație, una și aceeași întrebare: ”Dumneavoastră nu știți ce salariu are un pedagog?”.
3. Indiferența.
4. Monopolul Poștei Moldovei asupra distribuirii ziarelor. Pentru că nu are o concurență serioasă, poșta, la ora actuală, acordă o atenție mult prea mică distribuirii ziarelor, permițându-și, uneori, chiar acțiuni lipsite de orice logică. În multe cazuri, ziarele ajung la abonați cu o întârziere de câteva zile, astfel că oamenii, ulterior, refuză să se mai aboneze.
Cineva ar putea să-mi reproșeze că, poate, nici ziarele locale nu se ridică la nivelul așteptărilor potențialilor cititori. Și atunci, de ce oamenii ar trebui să ia din puținii lor bani pentru a se abona?
Ar fi și aceasta o explicație, deși nu prea ține.
În permanență, realizăm la ”Expresul”, ziarul la care lucrez, diverse chestionare, pentru a cunoaște mai bine doleanțele și preferințele cititorilor.
Urmare a chestionărilor efectuate, am ajuns la concluzia că majoritatea cititorilor vor să găsească în ziarele locale programele TV – fără ele nici nu discută cu tine. Mai vor să citească horoscopul, calendarul creștin-ortodox, diverse sfaturi utile. Atunci când îi întrebi de știri, dau din umeri. Mult mai mult îi interesează anunțurile. La Măcărești, un sat din raionul Ungheni, cu o populație de peste 3000 de locuitori, am avut surpriza să întâlnim oameni în etate – cititorii de bază, la ora actuală, ai oricărui ziar local - care ne-au spus pe șleau că citesc doar… condoleanțele și anunțurile de vânzare-cumpărare. Tinerii au o altă explicație: ei citesc site-ul.
În asemenea condiții, când tirajele sunt foarte mici, fiecare dintre editorii ziarelor locale încearcă, la ora actuală, doar să supraviețuiască. Nu poate fi nicidecum vorba de profituri impresionante. Nu poate fi vorba nici de puterea a patra, cum le place unora să mai zică despre presă. Ce fel de putere este astăzi presa, mai ales în Republica Moldova, când se confruntă, zi de zi, cu greutăţi materiale inimaginabile? Vorbesc de presa independentă care, dacă e să fim sinceri, nici nu prea există prin părţile noastre. Cei ce prosperă au în spate finanţatori buni sau ştiu să şantajeze şi să manipuleze în cel mai exemplar mod. Nu văd cum altfel poate să-ţi meargă bine, financiar şi economic vorbind.
Să facem un simplu calcul. Lunar, pentru tiparul unui ziar săptămânal, precum este ”Expresul”, cu 12 pagini A3, alb-negru, tiraj total 3000 exemplare, se cheltuie peste 13 mii de lei. Atenţie: doar pentru tipar! Dar mai există o mie şi una de alte cheltuieli: transport, chirie, energie electrică, telefon, internet, distribuire, salarii, onorarii, echipament şi tot aşa mai departe.
Costul unui abonament pentru o lună este de doar 7 lei. De ce atât de puţin? Pentru că, ţinând cont de puterea de cumpărare a populaţiei, dacă am anunţa un preţ ce ne-ar acoperi toate cheltuielile, ne-am condamna, pur şi simplu, la moarte.
Bineînţeles, din publicitate. De unde vine publicitatea? O analiză retrospectivă a ziarului ”Expresul”, şi nu numai, ne arată că jumătate din toată publicitatea vine de la agenţii economici, cealaltă jumătate – de la formaţiunile politice şi administraţia publică locală (mai ales în anii electorali). Vă imaginaţi, în aceste condiţii, o confruntare deschisă a mass-media cu aceşti importanţi furnizori de publicitate şi, implicit, de bani? Iată un motiv pentru care nu prea avem, în Republica Moldova, un jurnalism de investigaţie adevărat. Mai ales în presa locală!
De multe ori se mimează o oarecare opoziţie. Găsim, vezi, Doamne, articole critice la adresa celor pe care presa trebuie să-i ţină în permanenţă în şah. Dar „dinţii” îi sunt cam strepeziţi… Ai presei, bîneînţeles.
În cazul în care, totuşi, apare câte un material mai acid, să fiţi siguri că vreun funcţionar sau un agent economic l-a supărat rău de tot pe proprietarul publicaţiei cu pricina. Sau în acea regiune nu mai există o altă sursă de informare – mă refer la publicaţiile periodice – şi atunci proprietarul publicaţiei este aproape sigur că tot la el va veni cel ce doreşte plasarea unei publicităţi, indiferent dacă îl vei critica sau ba în paginile ziarului tău. Iată în ce condiţii trebuie să existe sau măcar să supravieţuiască presa noastră locală, în prezent.
Din păcate, nu se întrevăd mari schimbări în viitorul apropiat. Presa va continua să mimeze independenţa sa. Doar să mimeze. Şi atunci, care ar fi soluţia? După părerea mea, în condiţiile pe care le-am expus mai sus, să faci doar ziare este un act sinucigaş. De aceea, de vreo doi-trei ani, ne-am propus şi alte genuri de activitate, oarecum „înrudite” cu cel de editare a unei publicaţii periodice. Este o muncă extenuantă, dar care, în cele din urmă, ne aduce satisfacţii din punct de vedere pecuniar. Şi nu numai, căci nu mai resimţim atât de puternic presiunea zilei de mâine, nu ne mai punem întrebări, gen: „Ce vom face? De unde luăm bani? Cât mai rezistăm?”.
Din start, vreau să menționez că nu sînt expertă în editarea ziarelor în statele europene. În ultima perioadă, totuși, încerc să studiez experiența unor ziare locale din Europa de Vest, pentru a înțelege mai bine ce și cum trebuie să facem ca să ne dezvoltăm în continuare.
Sigur, suntem în condiții absolut diferite și am menționat acest lucru chiar în debut. Incontestabil, aproape totul pornește de la bani. Dacă nu-i ai, prea multe lucruri nu poți face. Atât în Polonia, cât și în România, fiecare ziar local are un departament de marketing și publicitate. Iată, de exemplu, structura unei publicații periodice locale din Polonia: editorul – care este administratorul principal și responsabil de tot ce se întâmplă la acea gazetă. Urmează: director general, director marketing, business-manager, director de producție. Este foarte clar și pentru noi: această structură este creată în scopul studierii permanente a cerințelor pieței: ce-și doresc consumatorii de informație și cum să le satisfaci doleanțele. Totodată, un astfel de department solid poate atrage cu ușurință publicitatea și, implicit, bani. Or, acesta este sensul oricărui business, inclusiv al celui din domeniul presei.
O structură similară am întâlnit-o și la ”Ziarul de Bacău” din România. Cu siguranță, este o structură acceptată de toate ziarele.
La noi, deocamdată, niciun ziar local nu-și poate permite un departament de marketing și publicitate. Încercări au fost, dar nu au luat foc. Motivul rezidă în lipsa banilor. E un adevărat cerc vicios: nu ai bani să întreții un departament de publicitate. Nu ai un astfel de departament - nu poți câștiga atâția bani, câți ți-ai dori, ca să prosperi.
Pe de altă parte, nici potențialii furnizori de publicitate nu se prea grăbesc să vină la ziare pentru a-și face publicitate. Cineva dintre agenții economici din partea locului mi-a spus-o direct: ”Nu mă interesează reclama, căci, cu cât ești mai în umbră, cu atât mai ușor faci bani. Și nici Inspectoratul Fiscal nu se leagă de tine”.
Chiar dacă știm cum ar trebui să transformăm ziarul într-o afacere, există numeroase circumstanțe mai puțin favorabile pentru a materializa toate ideile și cunoștințele. Nu ne dăm, însă, bătuți. La ora actuală, tot mai mult ne axăm pe dezvoltarea site-ului Expresul.com, căci, din punctul nostru de vedere, presa online are mult mai multe șanse să se transforme într-o afacere profitabilă, chiar dacă, în acest domeniu, concurența devine din ce în ce mai acerbă.
Nu neglijăm nici varianta printată a ziarului. Ne străduim să aplecăm urechea la doleanțele cititorilor, experimentăm în permanennță, în speranța că, în cele din urmă, vom găsi varianta optimă de editare a unui ziar.
Acest material este publicat în cadrul proiectului “Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.
