Odată cu venirea comuniștilor, regulile de acces au devenit mai stricte, numărul colaboratorilor SIS cu chipiuri albastre s-a mărit de câteva ori. Lucrurile au început să degenereze însă cu adevărat după 7 aprilie 2009, când legislativul a trebuit să-și mute ședințele la Palatul Republicii. Măsurile de securitate deveniseră atât de dure, de parcă în Moldova s-ar produce câte un atentat împotriva politicienilor în fiecare săptămână. Numărul securiștilor l-a egalat pe cel al jurnaliștilor acreditați. Presa a fost băgată într-un țarc, îngrădit cu funii, accesul cameramanilor și al fotografilor în fața sălii era posibil doar câte unul și sub stricta supraveghere a acelorași oameni vigilenți cu chipiuri albastre.
Ceea ce a urmat odată cu revenirea deputaților în clădirea renovată a Parlamentului i-a făcut pe jurnaliști să se simtă tratați ca cetățenii de culoare ai Africii de Sud pe vremea apartheid-ului. Noi nu mai avem dreptul la acces în clădire prin intrarea centrală – doar pe ușa din dos a unei anexe construite cu ocazia reconstrucției clădirii. Mai mult, sala de ședințe de acum înainte este și ea rezervată exclusiv ”oamenilor albi”, adică deputaților. Jurnaliștilor li se propune să reflecte activitatea legislatorilor dintr-o încăpere strâmtă, cu două mese și câteva scaune, urmărind ceea ce se întâmplă în ședințele plenare pe două monitoare. De dragul îngrădirii accesului liber al jurnaliștilor în sală, Parlamentul a cheltuit din bani publici sume uriașe pentru instalarea de camere și angajarea de personal, care să asigure difuzarea imaginilor către ”țarcul presei”.
Atunci când, revoltați de acest tratament înjositor și antidemocratic, i-am cerut conducerii Parlamentului să ne asigure accesul în sală, Președintele legislativului, Igor Corman s-a arătat dispus să identifice împreună cu noi, jurnaliștii, soluția. Peste o săptămână însă ne-a spus că nu este posibil. De ce? Pentru că pe locul unde pe vremuri era loja presei, în timpul renovării clădirii a fost construită cabina pentru traducători, iar ultimul rând al amfiteatrului acum este destinat, cică, reprezentanților corpului diplomatic și cetățenilor, care ar putea solicita prezența la ședințe pe motiv că potrivit legii acestea sunt publice. În 17 ani de când lucrez în Parlament nu am văzut nici un cetățean venit (și mai ales – lăsat) să asiste la ședințe. Aripa în care anterior erau amplasate cabinele traducătorilor acum este ocupată de regia improvizată, care furnizează imaginile către acele două monitoare din ”țarc”. O altă scuză invocată de Corman a fost că noi, jurnaliștii (în special – colegele de sex feminin, cu fustele lor scurte și țocăitul de tocuri) îi deranjăm pe deputați și îi sustragem de la importanta misiune de a se gândi la binele țării. Asta e important într-o democrație – comoditatea ”boierilor”, nu interesul public al accesului liber la informație!
În ultimii 20 de ani numărul deputaților din Parlamentul Republicii Moldova nu s-a schimbat, tot 101 sunt. Cum se face atunci, că în vechea sală încăpeau și aleșii poporului, și mass-media, iar după reconstrucție, când sala a fost lărgită, nu s-a mai găsit loc pentru presă? Este cea mai grosolană, obraznică și nedisimulată formă de cenzură, la care nici republicile bananiere din Africa nu și-ar fi permis să recurgă! Este expresia absolută a percepției puterii asupra poziției ei de superioritate asupra legii și intereselor societății. Scrie în lege că ședințele sunt publice? Și ce dacă? Măria Sa deputatul nu dorește să fie deranjat. Nu dorește să fie filmat sau fotografiat în timp ce doarme în ședință, joacă Angry Birds pe tabletă sau smartphone, citește ziare, spune bancuri sau trimite SMS-uri. Iar oricine atentează la confortul boierului trebuie eliminat.
Așa, din mila lui Corman și alții ca el, am ajuns să vedem seară de seară la toate televiziunile aceleași imagini sterile, cenzurate cu multă grijă de regizorul Parlamentului, de o calitate îndoielnică și foarte ”cuminți”. Acel regizor este atât de iscusit în a alege camerele de pe care să ne dea imagini, că s-a întâmplat ca presa să afle doar post-factum că la o ședință comuniștii au părăsit de la bun început sala în semn de protest și nu au participat la dezbateri și votări. Oare asta nu e mostră antologică de manipulare, cenzură și minciună? Fotografii practic nu mai are rost să vină la Parlament, pentru că nici un redactor în toate mințile nu ar cumpăra poze făcute de pe o plasmă. Imaginea pe care are grijă să ne-o ofere Parlamentul este una idilică, fără certuri, bătăi, încăierări, scandaluri, proteste – când se întâmplă așa ceva, în monitoare dispare sunetul și/sau imaginea.
Nici în Coreea de Nord nu cred că se întâmplă așa ceva - să alimentezi toată presa doar cu informație filtrată de cenzori de stat! Nici pentru a obține declarații sau reacții jurnaliștii nu se mai pot deplasa liber prin clădire, ca înainte. ”Vorbitorii” sunt aduși în același țarc neîncăpător, în care între timp unii colegi își scriu relatările, alții fac live-uri sau vorbesc la telefon. Așa înțelege guvernarea ”democratică” a unei țări cu aspirații europene să interacționeze cu presa și respectiv – cu societatea, în serviciul (și pe banii) căreia activează.
Să cheltuiești bani publici pentru a prejudicia interesul public mi se pare criminal și condamnabil. Ar trebui să răspundă cei care au comandat, elaborat și aprobat planul de reconstrucție al sălii, în care nu este prevăzut loc pentru presă. A-propos, în proiectul inițial pe care îl demonstrase jurnaliștilor premierul de atunci, Vlad Filat, mass-media avea o lojă a ei. Chiar dacă ar fi să nu-i credem pe parlamentari neapărat rău intenționați, ci doar puși în imposibilitatea de a activa în cazul în care jurnaliștii acreditați ”ar da năvală” în sală, soluția corectă și civilizată nu este izolarea presei, ci reamenajarea sălii reieșind din necesitățile reale și principiul supremației interesului public. Comoditatea a 101 indivizi nu poate fi mai presus decât dreptul a peste 3 milioane de a ști cum sunt create legile țării. Accesul la informație, unul dintre principiile fundamentale ale democrației este nesocotit tocmai de oameni care trâmbițează despre valori europene. Am ajuns să se erijeze comuniștii în cei mai mari apărători ai libertății presei din Republica Moldova? Ei ne promit că dacă vor ajunge din nou la putere, vor deschide ușile sălii de ședințe a Parlamentului pentru presă. Iar noi nu avem motive să nu-i credem, pentru că pe vremea guvernării lor ei nu și-au permis asemenea abuzuri. Bineînțeles, pe noi, jurnaliștii, ne jignește faptul că cei ajunși prin votul nostru să conducă țara ne tratează cu dispreț, că ne propun să lucrăm înghesuiți cu zecile într-o cămeruță, întinși pe podele pentru că nici mese și nici scaune nu sunt suficiente. Ca profesioniști, nu putem să nu ne indignăm, că suntem puși în umilitoarea situație de a nu putea să ne facem rost singuri de imaginile, informațiile și interviurile de care avem nevoie, fiind nevoiți să ne mulțumim cu osul aruncat de putere. Dar problema accesului mass-media la ședințele Parlamentului nu este una a breslei gazetărești, ci a societății. Cetățeanul contribuabil are dreptul să știe cu ce se ocupă cei pe care i-a votat și îi salarizează, are dreptul să știe cum și de către cine sunt adoptate legile care îi marchează viața.
Asociațiile de jurnaliști vor întreprinde în continuare demersuri pentru a obține acces liber la ședințe, se vor organiza pichetări, proteste, flash mob-uri. Dar atâta timp cât societatea nu le va cere celor de la putere socoteală pentru obrăznicia și nesimțirea lor, vocile noastre le vom auzi doar noi, iar solicitările noastre vor fi considerate un moft.
Acest material este publicat în cadrul proiectului“Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau Guvernului SUA.