Ro
En
Рy19 Iunie 2019
1257 de afişări
Nicolae Cușchevici, editor RISE Moldova
Moise urcă pe munte și Dumnezeu îi dă două table cu zece porunci - dacă facem abstracție de modul în care scena e tratată de Vechiul Testament, aceasta nu e nimic altceva decât prima scurgere de informație din istoria omenirii. Una controlată, evident, ca și multe alte scurgeri care au avut loc în următoarele zeci de secole.
Să fim sinceri, scurgerile de informații, termen popularizat sub englezismul leaks, mai des au loc din interes, fie direct sau indirect – o confirmă deja ultra-clasicul Watergate (care, deși s-a bazat în mare parte pe declarații, tot din această categorie face parte), mai recentul #PanamaPapers sau mai specificul #SwissLeaks. Evident că nu putem exclude și, aș spune, naivul simț al datoriei civice, care, cel puțin aparent, a stat în spatele proiectelor precum WikiLeaks, LuxembourgLeaks, The NSA files/The Snowden files, sau arhaicul The Pentagon Papers.
Care interes primează?
Acum câteva luni, pe un chat comun cu jurnaliști din mai multe țări, cineva anunțase că a obținut un set de date. Informația provenea de la o sursă clară și, în cazul publicării ei, sursa nu avea decât de câștigat. Acest lucru i-a contrariat pe unii participanți la chat. În special, pentru că se vedeau în postură de instrument care „fac jocul” unei terțe părți.
E o discuție firească în astfel de situații. Până la urmă, fiecare redacție e liberă să decidă modul în care tratează un leaks și dacă își asumă „jocul” sursei, în cazul în care aceasta e cunoscută.
Însă abordarea situației e greșită anume din motivele indicate mai sus - mai toate leaks-urile au în spate un interes. Și o banală răzbunare e, în sine, un interes. Fie pur personal, dar totuși interes. Și chiar dacă diavolul se ascunde în detalii, acum detaliile mai puțin contează. Tot ce contează este interesul public.
Nu poate fi pedepsit
După ce RISE Moldova a obținut setul de date care a stat la baza anchetei „Ministerul Interceptărilor”, publicată zilele trecute, nu ne-am pus multe întrebări privind interesul public. El reieșea direct din numele persoanelor care figurau în dosare, printre care și jurnaliști, cât și din statistica privind numărul de interceptări anuale telefonice efectuate de oamenii legii.
Pe lângă confirmarea informației din setul de date, sarcină-cheie în cazul tuturor scurgerilor de informații, o întrebare care ne-a frământat a fost dacă avem sau nu dreptul s-o publicăm. Legea privind accesul la informație spune că datele „ce ţin de activitatea operativă şi de urmărire penală a organelor de resort” fac parte din așa-zisele „informații oficiale cu accesibilitate limitată” pe care, din moment ce nu ai acces la ele, implicit nu poți să le publici.
Partea bună e că aceeași lege prevede că „nimeni nu poate fi pedepsit pentru că a făcut publice anumite informații cu accesibilitate limitată, [...] dacă interesul public de a cunoaște informația depășește atingerea pe care ar putea să o aducă dezvăluirea informației.”
Și, din moment ce noțiunea de interes public e una extensibilă și cu multe variabile, în funcție de caz, consultarea unui jurist ne-a adus mai multă liniște la acest capitol. În același timp, pe plan moral ne-am asumat potențialele „probleme” care ar fi decurs din publicarea mai multor documente din setul de date obținut. Și e liniște. Deocamdată.
Leaks-urile, un rău necesar
Recent, ProTV a făcut publică „mărturia fetei care a reușit să scape din mâinile violatorilor după ce prietena ei a fost aruncată peste balcon.” Documentul a fost pus la dispoziția postului de către „anumite surse”, iar acum nu se mai regăsește pe pagina web a televiziunii, dar încă este disponibil pe platformele altor instituții media care, între timp, îl preluase.
În copia publicată au fost ascunse datele personale și chiar decupate pasajele care descriu scenele cu caracter sexual, astfel încât mărturia fetei nu redă decât succesiunea evenimentelor din acea seară. O eventuală discuție despre cât de corect a procedat ProTV în momentul în care a publicat mărturia ar degenera într-o adevărată dezbatere demnă de o conferință științifică.
Chiar dacă infracțiunea implică acte cu caracter sexual (detalii lipsă în versiunea publicată), văd cel puțin două aspecte în favoarea deciziei ProTV. În primul rând, vorbim de un caz de interes public sporit - și prin duritatea celor clar întâmplate, și prin posibila implicare a unui luptător de performanță, după cum a dezvăluit un alt site de media.
În al doilea rând, să nu uităm că trăim totuși în Republica Moldova și, în condițiile unei piețe mediatice invadată de platforme care distribuie informații trunchiate, manipulatorii sau chiar mincinoase, publicarea unui astfel de document nu vine decât să confirme veridicitatea celor relatate. Nimic mai mult. Da, probabil că publicarea lui nu a adus un mare plus știrii, ProTV fiind totuși un post cu o cotă de credibilitate bună, dar modul în care a acționat postul denotă, totuși, bună credință.
Altfel nu-mi explic de ce jurnaliștii s-au chinuit să decupeze inclusiv pasajele care descriu scenele cu caracter sexual, dar nu s-au limitat doar la ascunderea numelor, cum se întâmpla în deciziile mai vechi ale instanțelor de judecată pe cazuri similare. Și, credeți-mă, depersonalizarea unui document, mai ales în format fotografic, nu e tocmai cea mai plăcută ocupație pentru un jurnalist, care îți mai fură și ceva timp, și așa critic, mai ales în cazul știriștilor. Dar e o măsură pe care ne-o asumăm în momentul în care lucrăm cu un leaks.
Dualitate [i]logică
În schimb reacția Procuraturii după știrea ProTV este demnă de toată atenția. „În condițiile în care actul publicat conține date aferente urmăririi penale aflate în desfășurare, iar divulgarea acestora s-a efectuat contrar interdicției persoanelor care efectuează urmărirea penală, procurorii urmează să identifice şi să-i tragă la răspundere pe cei care se fac culpabili de aceste acțiuni.”
Prin abstracție, e un anunț demn de tot respectul pentru o instituție de drept. Într-o democrație adevărată justiția se face în sălile de judecată și, cu mici excepții, detaliile dosarului, inclusiv numele acuzaților, nu sunt făcute publice până nu există o decizie definitivă a instanței.
Zic „prin abstracție” pentru că, în ultimii ani, spațiul mediatic din Republica Moldova a bubuit de scurgeri provenite din dosare penale „aflate în desfășurare.” La acestea se mai adaugă și interceptări audio și video scurse în presă și care, după toate indiciile, tot din dosare oficiale își trăgeau sursa.
De ce atunci Procuratura nu s-a declarat dispusă să-i penalizeze pe „furnizori”? O întrebare logică, fără un răspuns logic care poate fi prognozat, dar cu o explicație de suprafață - interesul politic al guvernării.
Avertizarea avertizorilor
Chiar dacă, declarativ, rolul mass-media este întotdeauna aclamat, uneori chiar în mod hiperbolizant, nicio democrație nu-și dorește cu adevărat „legalizarea” scurgerilor de informații. A demonstrat-o și WikiLeaks, și The NSA files, și, aparent naivul, LuxembourgLeaks.
Și asta pentru că leaks-urile le permit jurnaliștilor și, implicit, lumii întregi, adică electoratului, sa privească, fie și cu jumătate de ochi, în livingul sau chiar în dormitorul politicului, justiției, businessului sau al crimei organizate.
În Republica Moldova, cazurile recente ale lui Gheorghe Petic, fost polițist de frontieră, și Sergiu Cebotari, fost angajat la Poșta Moldovei, par cele mai relevante.
Deși încă mai refuz să cred că la noi procurorii te pot băga la pușcărie pe loc gol, cu excepția unor lucruri ușor aranjabile - cum ar fi strecurare de droguri sau de armament -, faptul că anterior aceștia au făcut anumite dezvăluiri, lasă un spațiu imens de interpretare.
Și așa cum un anchetator bun nu crede în coincidențe, la moment nici în cazul lor nu avem motiv să credem că e o pură coincidență, făcând abstracție de substratul factologic al dosarelor care au fost intentate și în care au fost condamnați post-dezvăluiri.
În același timp, leaks-urile rămân arma supremă în mâinile unui jurnalist. De bună credință, evident. Or ele sunt cele care au zguduit și vor continua să zguduie autorități, societăți sau chiar regiuni întregi. Chiar și cu riscul dosarelor penale. Și pentru jurnaliști, și pentru avertizorii de integritate.
