Eşti aici

Lecția de jurnalism a lui Boris Nemțov

04 Martie 2015
1683 de afişări
Vitalie CĂLUGĂREANU
jurnalist Deutsche Welle

 

De regulă, concluziile extrase ca urmare a analizelor politice nu au consecințe juridice. Electorale da. Tocmai de aceea politicienii întrețin adevărate mașinării propagandistice, inclusiv cumpără așa-ziși analiști, pentru a manipula opinia publică în interes propriu. Numai că uneori, excesul de zel și comportamentul impropriu, le joacă festa.

Cu toții am urmărit reacțiile apărute în presa rusă după asasinarea opozantului rus Boris Nemțov. Din dorința de a-l scoate rapid basma curată pe Vladimir Putin, propagandiștii Kremlinului au început imediat să-l disculpe pe președintele rus fără ca măcar cineva să-l fi acuzat direct de ceva. În aceeași manieră au acționat și organele de anchetă, care au emis acea stupidă ipoteză, conform căreia Nemțov ar fi fost ucis de islamiști pentru poziţia sa publică în privința atacului de la publicaţia „Charlie Hebdo” din Paris. Deși a fost intens mediatizată de presa pro-Kremlin în noaptea crimei și a doua zi, această ipoteză a fost, în cele din urmă, abandonată. Încercarea propagandiștilor de a disculpa Kremlinul a avut efect invers – chiar și cei care nu l-ar fi votat niciodată pe Nemțov au trăit senzația unei eliminări politice staliniste. Nu a prins nici ipoteza de rezervă – cea despre implicarea lui Nemţov în afaceri imobiliare dubioase.
 

 

„Ostaticii” mașinii propagandistice

Însuși Vladimir Putin și-a indus în eroare aparatul mediatic. Chiar în noaptea în care a fost asasinat Nemțov. Imediat după asasinat, preşedintele rus a trasat direcţia în care trebuia să curgă dezinformarea. El a calificat uciderea opozantului său ca pe o „provocare” cu scopul de a destabiliza Rusia. Deci, rușilor trebuia să li se inoculeze că victima adevărată a atentatului nu este Nemțov, ci chiar el, Putin. Pentru aceasta era nevoie de un „dușman” – unul pe care rușii l-ar putea suspecta pe bune că-și dorește o Rusie cu ciocniri stradale. Așadar, Putin a trimis semnalul. Aparatul de dezinformare l-a preluat și a început să formuleze ipoteze cât mai credibile și să le disemineze. Astfel, vinovați de crimă, dornici de a „atenta” la securitatea Rusiei, au fost, pe rând, „americanii”, „ucrainenii” și „islamiștii”.

Pentru a inhiba orice zvâcnire de revoltă populară, fiecare rus trebuia să se regăsească dacă nu în toate, atunci măcar în una din cele trei teorii ale conspirației lansate de mașina propagandistică a Kremlinului. Iar pentru orice eventualitate a fost lansată și cea de-a patra – despre o posibilă reglare de conturi pe fundalul  implicării lui Nemțov în afaceri imobiliare. Pentru rușii care gândesc simplist și consumă presă galbenă, a fost lansată a cincea ipoteză – cea despre „omorul din gelozie”, iar pentru a induce o stare de confuzie totală a fost lansată și a șasea ipoteză, cea mai absurdă - aceea că Nemțov nu a fost ucis pe pod.
 

 

Detalii esențiale, dar care nu contează

Varianta „islamistă” se pare că a prins cel mai bine la ruși. Propagandiștii au împins ca adevărată minciuna cum că Nemțov ar fi fost evreu, mizând pe spiritul antisemit care bântuie Rusia, precum și pe faptul că morții nu pot dezminți bârfele. În al doilea rând, pe fundalul tensiunilor ruso-ucrainene, a fost exploatată la maximum relația lui Nemțov cu ucraineanca care îl însoțea în noaptea crimei, mizându-se pe faptul că majoritatea rușilor au reușit deja să prindă ură pe ucraineni.

Această avalanșă de informație băgată pe gât are scopul de a umbri dorința de adevăr, de clarificare a asasinatului, de înăbușire a polemicilor care începuseră în societatea rusă despre responsabilitatea statului care şi-a subordonat presa şi a blocat accesul la media al opoziţiei. S-a trecut la „neimportante” detaliul cu privire la faptul că exact în momentul crimei nu funcţiona niciuna din camerele video de supraveghere din jurul Kremlinului.

 

Într-un stat în care puterea controlează mass media...

Ei bine, într-un stat în care puterea controlează presa poți intui aproape exact ce încearcă să camufleze sau de cine încearcă să se debaraseze guvernanții. Trebuie pur și simplu analizate acțiunile propagandistice coordonate ale presei subordonate politic. Este unul din instrumentele analiștilor politici. Dacă revenim la realitățile din R. Moldova, analizând modul în care posturile de televiziune subordonate unui partid autohton îl încolțesc concertat în ultima vreme de guvernatorul BNM, Dorin Drăguțanu, putem intui care va fi propunerea Comisiei de anchetă a Parlamentului care se ocupă de investigarea situației de pe piața valutară. Cel mai probabil, Drăguțanu va fi „mazilit”, pentru a liniști populația care simte că a fost furată ca urmare a jongleriei cu cursul valutar. Nu că n-ar merita guvernatorul o astfel de soartă. Dar acesta e un alt subiect.

Așa se întâmplă atunci când  presa se comportă ca un apanaj al clasei politice sau ca un purtător de cuvânt al unor interese comerciale. Într-o ţară ca Rusia sau ca Moldova e complicat să fii jurnalist onest la o televiziune. Meseria de propagandist e mult mai simplă decât cea de jurnalist. Şi adesea propagandiştii de succes sunt mai celebri, mai bogaţi şi mai greu de înlocuit. Dar și propagandiștilor, inclusiv celor ruși, li se face uneori scârbă de ceea ce li se dă să semneze (să promoveze). Îmi amintesc de reacția lui Vladimir Soloviov (moderator de programe analitice care a criticat maidanul și actualele autorități de la Kiev) la deciziile lui Putin vizând interzicerea importului de produse agroalimentare occidentale: „ Noi începem să strigăm că tot ce este al nostru e cel mai bun și curat ecologic, dar restul e gunoi. Dar stați puțin, noi nu suntem idioți! Nu putem să repetăm orbește aceste apeluri neinspirate”, - a erupt Soloviov la un moment dat, denunțând în treacăt încercarea Kremlinului de a întoarce Rusia spre trecutul sovietic și izolare totală. Cazul asasinării lui Nemțov este prea grav pentru ca cineva să-și permită să erupă împotriva Kremlinului. Consecințele ar putea costa vieți.
 

 

Noi generații de propagandiști

R. Moldova deși este mai mică, proporțiile dominației politice asupra presei sunt aproape aceleași ca și în Rusia. Singura deosebire prin care se mimează un soi de pluralism este că aici presa are doi stăpâni, nu unul. Cu riscul de a-mi aprinde din nou paie în cap în interiorul breslei, o să îndrăznesc să scriu în acest comentariu ceea ce văd zi de zi ochii și gândesc cu capul. Iar concluzia este că în Moldova libertatea presei aproape că a naufragiat. Am tot așteptat să dispară din meseria aceasta propagandiștii școliți încă de sovietici, dar ne-am pomenit cu o altă clasă de manipulatori tineri-tinerei. Dar să le luăm pe rând. E important totuși să înțelegem de ce am ajuns aici.

După căderea imperiului comunist, mulți propagandiști comuniști s-au transformat, peste noapte, în jurnaliști de propagandă post-comunistă. Cu anii, unii s-au retras la catedră și au format noi jurnaliști. Am avut și eu parte de astfel de dascăli. Unul mi-a predat „Genurile presei sovietice” -  prin 1996 și mă punea să scriu despre Lenin. După facultate ne-am reîntâlnit: el în funcție de demnitate publică, eu – simplu jurnalist. Alții ca el au continuat să „facă școală” prin redacții. Și avem rezultatele pe care le vedem astăzi: noi generații de propagandiști. Avem jurnaliști propagandiști, propagandiști deghizați în analiști și analiști cu aplomb de justițiar.

 

Limitele iubirii în jurnalism

Propaganda s-a amestecat cu jurnalismul atât de tare, încât e greu să le mai deosebești. Puțină teorie: Jurnalistul are în centrul preocupărilor sale interesul public, pe când propagandistul este partizanul unor idei care nu au neapărat legătură cu interesul public. Scopul jurnalistului este de a-i informa pe oameni, de a le prezenta faptele obiectiv, oferindu-le oportunitatea de a-și forma propriile opinii, pe când cel al propagandistului este de a câștiga adepți, de a convinge cât mai mulți oameni că o anumită idee este bună pentru ei. Unii o să țipe la mine: „Asta ce, înseamnă că nu trebuie să mai fim indulgenți nici cu politicienii care se declară pro-europeni?”.

O să vă spun ce m-au învățat nemții, fără a pretinde că am dreptate. Jurnalismul înseamnă a sluji faptele, nu o cauză nobilă. În jurnalism, există nişte limite ale iubirii. Și faptul că, în calitate de cetățean, îți dorești integrarea europeană a Moldovei nu înseamnă că trebuie să fii indulgent cu politicienii care se declară pro-europeni. Dincolo de convingerile politice şi ideologice, standardele jurnalistice, informarea corectă şi binele public trebuie apărate. În jurul acestor valori trebuie să ne solidarizăm. Asta scrie în conspectul meu. Așa că, dragi patroni de presă, dacă vreți să aveți jurnaliști în redacție, este suficient să le cereți tinerilor să fie doar jurnaliști și atât, să învețe meserie și să și-o practice cu pasiune. Dacă nu vreți, lăsați-i așa cum sunt, că le este bine…

Fiecare va decide independent din care din cele 4 categorii de jurnaliști, descrise de Andrei Pleșu, preferă să facă parte: Jurnalistul teleghidat (Dimineața șeful îi spune ce are de făcut. „Te duci și ataci, pui întrebări enervante!” sau „Te duci și ridici mingi la fileu!”. Nu e decât vocea unui comando care îl sancționează dacă nu s-a isprăvit cum trebuie cu sarcina primită); Jurnalistul suveran (N-are mamă, n-are tată. Dacă „trend”-ul e în favoarea unui anumit politician sau a unei anumite idei, el e contra. Și invers. E un personaj de o independență cosmică, imprevizibil. E singur cu propriul său prestigiu); Jurnalistul arțăgos (Îi place răzmerița, confruntarea, stilul bătăios. E mereu prost dispus și știe mai bine decât toți cine a greșit. Te ia la întrebări fără milă, e „sângeros” de ironic. Moderează orice dezbatere după modelul unei execuții publice); Jurnalistul sermonizant (E mai nou pe la noi. Suferă pentru necazurile nației, vorbește în numele ei, mereu e îngrijorat, mâhnit… Repetitiv și plicticos, acest jurnalist are mare succes la mătuși singuratice și pensionari nostalgici).

 

Presa și interesul public
 
Seară de seară, propagandiștii se ceartă între ei la TV, aruncându-și cuvinte grele. Fiecare dintre ei se crede de partea bună a forței, când, de fapt, între ei nu există nicio diferență. Sunt la fel, doar că fac propagandă pentru partide diferite. Așadar, propaganda e a partidelor, acționează în interesul lor. Presa, indiferent de proprietar, e cea care acționează în interes public. Dacă avem în vedere toate astea nu ne mai supărăm când unii care se dau jurnaliști încearcă să ne manipuleze. Cel mult îi putem privi cu milă. Cetățenii sunt cei care trebuie să facă diferența între jurnaliști și propagandiști. Știu, e greu, mai ales după atâția ani de comunism în care a existat doar propagandă, ea fiindu-le livrată oamenilor drept jurnalism… În plus, din nefericire, la umbra propagandiștilor comuniști n-au putut crește foarte mulți jurnaliști.
 

____________

Acest articol este publicat în cadrul proiectului  “Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Elaborarea acestui articol este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau Guvernului SUA.