Cine se opune digitalizării televiziunii în Republica Moldova?

Dorin SCOBIOALĂ,
Director General CAT Studio, corespondent Reuters Television
 

Dacă Republica Moldova și-ar fi respectat angajamentele, asumate de rând cu alte 103 țări prin Acordul semnat în cadrul Conferinţei Regionale de Radiocomunicaţii de la Geneva în 2006 (ratificat prin Legea nr.69-XVI din 27 martie 2008), începând cu 17 iunie 2015 transmisiunile analogice convenționale urmau să fie sistate, trecându-se la emisia în format digital. În realitate, deși despre așa-numita ”digitalizare” se vorbește de ani de zile, statul nu a întreprins aproape nimic în acest domeniu. La mai bine de două săptămâni de la expirarea termenului limită, pe 2 iulie 2015, Parlamentul moldovean a adoptat abia în primă lectură proiectul de modificare a Codului Audiovizualului, care stabilește etapele de trecere de la televiziunea analogică la cea digitală. Cu alte cuvinte, data care pentru alte state reprezenta deadline-ul, pe noi ne-a prins nepregătiți nici măcar pentru start. Chiar și așa, din acel proiect, am aflat doar, că atunci când va fi pus în funcțiune primul multiplex național, care acum este (cică) în probe, Consiliul Coordonator al Audiovizualului va începe să distribuie în bază de concurs licențe de emisie în cadrul acestuia. Criteriile care vor sta la baza selectării radiodifuzorilor pentru includere în pachetele rețelelor de televiziune digitală nu sunt specificate, fapt care a trezit nemulțumiri în rândul opoziției parlamentare. Mai mulți deputați și-au exprimat îngrijorarea față de faptul că ambiguitatea legii va crea condiții pentru monopolizarea pieței mediatice.

Ce câştigăm? Ce avem de pierdut?
 
Despre avantajele digitalizării am auzit cu toții, principalul fiind accesul la un număr mult mai mare de posturi TV, cu o calitate superioară a imaginii și a sunetului. La modul practic asta înseamnă pentru consumator posibilitatea informării din mai multe surse, iar pentru radiodifuzori – șansa de a-și lărgi acoperirea și de a lupta pentru audiență în condițiile unei concurențe corecte.
 
Dintre riscuri, cel mai vehiculat este cel al imposibilității recepționării semnalului digital de către deținătorii de televizoare mai vechi, fără receptor DVB-T incorporat și necesitatea achiziționării de set top box-uri pentru aceștia. Cercetările ne arată că 7 din zece gospodării din Republica Moldova primesc semnalul TV prin antenă, dar nu a fost realizat nici un studiu, care să ne spună câți dintre moldoveni mai au în 2015 televizoare Alfa sau Rubin, pentru care le-ar fi necesar un tuner adițional. Din acest motiv, costurile eventualei subvenționări de către stat a accesului la televiziune pentru categoriile defavorizate sunt imposibil de estimat. Oricum, deși nu ne-am încadrat în termenii asumați pentru realizarea reformei, oficialii moldoveni au declarat deja că va exista o perioadă de tranziție de 2-3 ani, timp în care pe teritoriul Republicii Moldova va putea fi recepționat atât semnalul analogic, cât și cel digital.

Cine-i vinovat?
 
De ce la nouă ani după semnarea Acordului regional privind planificarea serviciului de radiodifuziune digitală terestră avem mai multe întrebări decât răspunsuri? Cine se opune și pune bețe în roate procesului de digitalizare?
 
Primii interesați ca trecerea la televiziunea digitală să se întâmple cât mai târziu (dar cel mai bine – niciodată) sunt deținătorii actualelor licențe de emisii terestre. Pentru ei, digitalizarea ar însemna anularea avantajului acoperirii naționale, asigurat de frecvențele analogice pe care le dețin sau controlează. Apariția multiplexelor îi va pune în condiții egale cu televiziunile, care acum le sunt accesibile doar abonaților rețelelor de cablu sau deținătorilor de antene satelit. Actualii difuzori cu acoperire națională ar pierde astfel poziția de lideri (iar în unele cazuri – chiar de monopoliști) pe piață, dar și investițiile enorme, făcute în rețeaua de emițătoare și alte echipamente analogice. Nu este pentru nimeni un secret, că cele mai mari televiziuni din Republica Moldova sunt controlate de politicieni influienți, iar asta explică în mare parte mersul lent al tranziției. În condițiile în care membrii CCA sunt și ei numiți pe criterii politice, în lipsa unor criterii clare, stabilite prin lege, de eligibilitate a posturilor pentru includerea în multiplex, nu este greu să ne imaginăm, că selecția va fi făcută după principiul ”la vremuri noi – tot cu noi”, adică deținătorii actualelor licențe terestre nu vor întâmpina obstacole în a se regăsi pe primele poziții în rețelele digitale. Doar că, obișnuiți de ani de zile să joace după propriile reguli, aceștia nu sunt deloc dispuși să le facă loc în clubul lor închis unor noi jucători, cu care ar trebui să se bată de la egal la egal pentru audiențe și implicit – pentru bugete.
 
Pentru operatorii rețelelor de cablu și furnizorii de servicii IPTV, digitalizarea reprezintă un pericol mai mic. Numărul de posturi, care pot fi difuzate prin intermediul unui multiplex este limitat, constituind un ”strict necesar”. Este puțin probabil să se găsească foarte mulți oameni, care să renunțe la grila cu zeci de posturi (inclusiv – străine) a cabliștilor, cu care s-au obișnuit de ani de zile, pentru a economisi 50 de lei pe lună. Însă odată ce un număr mare de posturi autohtone îi vor fi disponibile telespectatorului din orice colț al țării ”prin aer” și gratuit, operatorii de cablu vor pierde o importantă pârghie de influență și venituri – dreptul la decizie în ceea ce privește includerea sau neincluderea anumitor televiziuni în grilă. Nu este pentru nimeni un secret că uneori pe motive politice, alteori – pentru a face posturile de televiziune să-și plătească prezența în pachetele lor de servicii, cabliștii și providerii refuzau includerea anumitor canale în lista de distribuție. Au existat și cazuri în care, sub pretextul unor defecțiuni tehnice, emisia unor radiodifuzori era sistată pentru o anumită perioadă atunci când aceștia puneau pe post emisiuni, considerate de cineva ca fiind indezirabile. Multiplexul va face imposibile astfel de intervenții la nivel local și îi va lipsi de distribuitorii de semnal de posibilitatea de a limita accesul public la anumite informații.

Întrebări fără răspuns
 
Așa cum spuneam mai sus, este multă ambiguitate și incertitudine în tot ce e legat de digitalizare în Republica Moldova. De exemplu, știm că primul multiplex va fi unul de stat, operat de Radiocomunicații. Principiile formării și finanțării celorlalte rețele, inclusiv – a celor regionale, nu sunt clar stabilite și lasă loc de interpretări și supoziții, iar cel mai mare risc este cel al instituirii unui nou monopol pe piața audiovizualului.
 
Se vorbește despre costurile ridicate ale accederii televiziunilor spre rețelele digitale, sumele vehiculate variind între 20 și 30 de mii de Euro pe lună pentru fiecare post. Nu cunoaștem însă în baza căror calcule au fost făcute aceste estimări. Pe de o parte, cotizațiile exagerate vor constitui un obstacol pentru posturile, care nu își vor permite asemenea cheltuieli și îi va favoriza pe actualii magnați media. Pe de altă parte, achiziționarea, instalarea și întreținerea echipamentelor de emisie terestră sunt și ele costisitoare, ceea ce înseamnă că orice radiodifuzor trebuie să aibă prevăzute în buget cheltuieli legate de transportarea semnalului până la spectator. Întrebarea rămasă deschisă este: trebuie sau nu statul să-și asume o parte din cheltuieli în cazul multiplexelor, pentru a le asigura cetățenilor săi o mai largă varietate de surse de informare?

Ce-i de făcut?
 
Ajungem din nou la necesitatea stabilirii unor principii clare și corecte de includere a posturilor în oferta rețelelor digitale și a unui proces transparent de atribuire a licențelor. După părerea mea, digitalizarea ar putea fi șansa Republicii Moldova de a-și face ordine în audiovizual și de a face acest domeniu să funcționeze după reguli civilizate. Prioritate la includerea în grila multiplexelor naționale trebuie să aibă televiziunile care generează content local, nu cele care difuzează producții străine. Respectarea Legii Audiovizualului în ceea ce privește volumul de emisie în limba română ar trebui să fie și ea unul dintre criteriile de bază pentru acordarea noilor licențe de emisie. Spațiul informațional al Republicii Moldova se află sub o agresivă influență rusească, valorile și ideile promovate pe acest teritoriu fiind nu doar străine, dar, în unele cazuri –  ostile și de-a dreptul dușmănoase la adresa țării noastre și a poporului acesteia. Intrarea în normalitate va deveni posibilă doar în cazul introducerii pentru jucătorii de pe această piață a unor reguli stricte și exacte, bazate pe interesul național. Pentru realizarea acestui deziderat însă, e nevoie să fie reformat întregul lanț de luare a deciziilor în audiovizual, inclusiv să se renuțe la numirea membrilor Consiliului Coordonator al Audiovizualului pe criterii politice. Organul de reglementarea ar trebui să fie format din profesioniști, care sub supravegherea societății civile să se ghideze în activitatea lor de o lege cu prevederi stricte și bine stabilite. Aplicarea selectivă a reglementărilor Codului Audiovizualului și neglijarea cu bună știință a prevederilor acestuia ne-au făcut să avem în prezent o piață acaparată, monopolizată, pe care înfloresc pirateria și concurența neloială.
 
În Republica Moldova televiziunea nu este întotdeauna o afacere. Avem destule exemple de posturi subvenționate de patronii acestora din alte venituri și cu alte scopuri decât realizarea de profituri directe de spațiu publicitar. Cei care încearcă să joace cinstit pe această piață se ciocnesc însă de insurmontabila problemă a monopolului artificial în domeniul evaluării audiențelor. În condițiile existenței unui singur măsurător, netransparent și controlat de cel mai mare trust mediatic, șansele unor vânzări bazate pe ratinguri reale sunt zero. Odată cu trecerea la televiziunea digitală ar trebui schimbate lucrurile și la acest capitol, prin asigurarea accesului pe piață a mai multor măsurători, agreați de toți radiodifuzorii. Datele de audiență veridice vor contribui la o distribuire corectă a bugetelor de publicitate, ceea ce le va permite televiziunilor cu ratinguri înalte să câștige bani, pe care ulterior să-i investească în creșterea calității produsului lor mediatic.