Discursul instigator la ură: ce este şi cum îl recunoaştem?

Olivia PÎRȚAC,  expert  în legislația  mass-media
 

Context
 
Pentru Republica Moldova discursul instigator la ură este un concept nou sub multe aspecte, aflat la debutul înţelegerii sale multilaterale. Deşi fenomenul este vechi şi este menţionat de cele mai importante tratate universale, care au fost transpuse într-o formă sau alta în legislaţia penală mai veche şi mai nouă, astăzi vedem şi înţelegem discursul instigator la ură într-o altă lumină. Mai exact, abia acum începem să vorbim despre el. Situaţia dată are mai multe explicaţii. Primul motiv este că ne-au trebuit cam două decenii să transpunem standardele europene cu privire la libertatea de exprimare în legislaţia şi practica din RM, astfel încât accentul a fost pus până acum pe extinderea libertăţii, necesară de altfel. Al doilea este contextul internaţional, faptul că gravitatea fenomenului este în creştere pe plan mondial, inclusiv în ţările europene cu tradiţii în domeniul respectării drepturilor omului şi a democraţiei. O importanţă esenţială o are dezvoltarea fulminantă a tehnologiilor informaţionale şi posibilităţile oferite de Internet. Şi nu în ultimul rând, dezvoltarea discursului de ură şi a intoleranţei creşte pe măsură ce se dezvoltă democraţia şi se asigură o serie de drepturi şi libertăţi ale omului, precum sunt libertatea de exprimare, libertatea de gândire, non-discriminarea ş.a.: astfel, unii oameni folosesc cadrul legislativ favorabil pentru a promova intoleranţa faţă de anumite persoane.

Ce este discursul instigator la ură?
 
Deşi discursul instigator la ură este în vizorul multor organisme internaţionale şi europene, nu există o definiţie universal-acceptată pentru el. În legislația RM totuşi există o definiţie concretă, şi anume în Legea nr.64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare, care în art.2 definește discursul care incită la ură ca „orice formă de exprimare care provoacă, propagă, promovează sau justifică ura rasială, xenofobia, antisemitismul sau alte forme de ură fondate pe intoleranţă”. Această definiţie este inspirată din Recomandarea 97(20) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la "discursul de ură”. Recomandarea CoE de asemenea concretizează formele de intoleranţă: „inclusiv intoleranță exprimată prin naționalism agresiv și prin etnocentrism, discriminare și ostilitate față de minorități, migranți și persoane de origine imigrantă”. Legea cu privire la libertatea de exprimare mai stabileşte că „Garanţiile privind libertatea de exprimare nu se extind asupra discursurilor care incită la ură sau la violenţă” (art. 3 alin.5). Sintagma „discurs care incită la violenţă” este mai restrânsă decât sintagma „discurs care incită la ură”, în sensul că se referă la un discurs care îndeamnă la violenţă, urmat de acţiuni ale persoanei întreprinse în scopul generării violenţei. Chemarea la schimbarea prin metode non-violente a guvernării nu reprezintă „discurs care incită la violenţă”.
 
Este foarte populară formula din engleză - „hate speech”, care înglobează în general discursul destinat atacării, intimidării, umilirii, discreditării sau incitării la violentă ori la acțiuni care pot produce prejudicii împotriva unei persoane sau unui grup de persoane pe motiv de rasă, etnie, naționalitate,  vârstă, religie, sex, categorie socială, orientare sexuală, infectare cu HIV, dizabilitate. Cel mai des vom găsi referiri la discursul instigator la ură
atunci când abordăm discriminarea, stereotipurile, prejudecățile și excluziunea socială.

Situaţia în Moldova
 
Situaţia din Moldova dezvăluie probleme similare cu cele existente pe plan european. Odată cu schimbările recente în domeniul comunicării în masă şi dezvoltarea reţelelor sociale de media a devenit mult mai uşoară şi ieftină transmiterea de mesaje agresive şi ostile. Comentariile la ştirile şi articolele de pe internet, dacă permit anonimitatea, abundă în declaraţii pline de animozitate şi imoralitate. Victime sunt persoane particulare, subiecte ale ştirilor sau articolelor, dar şi grupurile vulnerabile tipice în contextul interpretării discursului de ură: LGBT, minorităţi naţionale, religioase sau etnice etc. Dacă e să judecăm după cazurile mediatizate, care au ajuns în instanţă sau la Consiliului pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității, atunci cel mai des în Moldova victime sunt LGBT şi romii^_. S-ar putea însă ca, din punct de vedere cantitativ, asta să fie doar o aparenţă, din cauza accentului pe litigarea strategică, pus de unele ONG-uri ce protejează drepturile LGBT, respectiv a romilor. Totuşi, discursul instigator la ură în context homofob este foarte divers ca şi emitenţi: aici avem atât discursuri din partea unor personalități publice, discursuri din partea unor personalități publice active religios şi discursuri publicate pe internet, de regulă anonim. Cu referire la alte minorităţi (naţionale, etnice, religioase) emitenţii nu sunt de regulă persoane publice.

Care sunt standardele universale şi europene cu referire la discursul instigator la ură?
 
Inadmisibilitatea discursului instigator la ură este un principiu încetăţenit bine în tratatele universale cu privire la drepturile omului şi în recomandările organismelor ce monitorizează respectarea acestor tratate. Articolul 20 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (PIDCP) prevede că „1. Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege. 2. Orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzisă prin lege”. Articolul 4 din Convenția Internațională privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială instituie o serie de obligaţii pentru state menite să elimine orice incitare la discriminarea rasială.
 
Comitetul pentru Drepturile Omului şi Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale au dezvoltat o serie de recomandări generale cu privire la modul recomandat de aplicare a tratatelor a căror respectare o monitorizează. Astfel, în Recomandarea generală nr. 34 (2011) cu privire la art.19 – libertatea de opinie şi exprimare, Comitetul a subliniat că art. 20 al PIDCP trebuie văzut ca o lege specială pentru art. 19, adică aspectele specificate trebuie să fie interzise de lege, însă aplicarea acestor restrângeri ale libertăţii de exprimare se va face în conformitate cu exigenţele stabilite de art. 19 (limitări stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare:  a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora; b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice). Recomandarea generală nr. 35 (2013) a Comitetului pentru Eliminarea Discriminării Rasiale privind exprimările de ură cu caracter rasist, la fel ca şi Recomandarea 97(20) a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei cu privire la "discursul de ură”, reglementează problematica în mod extensiv.
 
Organismele europene implicate în dezvoltarea conceptului sunt, în mod special, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care prin jurisprudenţa sa instituie norme obligatorii, şi Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranței (ECRI), un organism din cadrul Consiliului Europei, care elaborează Recomandări şi monitorizează statele membre pe problemele legate de rasism, discriminare, intoleranță, antisemitism, xenofobie.

Cum este reglementat discursul instigator la ură în R. Moldova?
 
Noţiunea de discurs care incită la ură şi inadmisibilitatea generală a acestuia este prevăzută de Constituţie^_ şi de Legea cu privire la libertatea de exprimare, dar reglementarea mai detaliată, însoţită de garanţii şi mecanisme de protecţie vine prin unele norme din alte legi, care folosesc noţiuni complementare. La legile cu mecanisme de protecţie, în primul rând trebuie să menţionăm articolul 346 din Codul penal^_ nr. 985 din  18.04.2002, Legea nr. 54 din  21.02.2013 privind contracararea activităţii extremiste, dar şi Legea nr. 121 din 25.05.2012 privind asigurarea egalităţii, care sancţionează instigarea la discriminare^_. Codul audiovizualului în art. 6 stabileşte că „(1) Radiodifuzorului îi este interzisă difuzarea de programe care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex”.
 
Prin urmare, dacă discursul de ură nu este calificat drept o infracţiune, atunci legislaţia civilă care trebuie aplicată este legislaţia anti-discriminare, cu condiţia ca discursul să se încadreze sub noţiunea de instigare la discriminare. În aspect de legislaţie civilă, în afară de instanţa de judecată, autorităţi care ar putea interveni cu o sancţiune sunt Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității şi Consiliul Coordonator al Audiovizualului pentru subiecţii ce cad sunt incidenţa Codului audiovizualului.
 
Nu trebuie să se uite că sancţionarea discursului instigator la ură trebuie să se facă conform principiilor generale aplicabile restrângerilor libertăţii de exprimare (“triplul test”): 1) restricția trebuie să fie prevăzuta expres şi clar într-o lege; 2) restricția trebuie să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime; 3) restricția trebuie sa fie "necesară într-o societate democratică", această exigenţă respectându-se atunci când există o necesitate imperioasă pentru aplicarea ei şi proporționalitate între măsurile aplicate şi scopul urmărit, sau altfel spus, interesul public protejat.

Cum recunoaştem discursul instigator la ură?
 
Discursul instigator la ură este o formă de exprimare şi dificultatea este de a stabili unde se termină „libertatea” de exprimare şi începe ceea ce trebuie să calificăm drept „discurs de ură”. Dificultatea este cu atât mai mare cu cât libertatea de exprimare este un drept generos, care acoperă şi opinii exagerate, opinii care pot deranja sau şoca. Deseori mass-media este manipulată de politicieni şi nu numai de ei. Dar cum judecă jurnaliștii ceea ce este acceptabil și ce este intolerabil? În acest sens, cu anumite sugestii, vin atât recomandările organismelor internaţionale, cât şi organizaţiile care desfăşoară campanii de advocacy în acest domeniu.
 
Spre exemplu, în Recomandarea generală nr. 35 (2013), Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale consideră că pentru a detecta exprimările de ură cu caracter rasist, ar trebui să fie luaţi în considerare următorii factori: 1) conținutul și forma de exprimare: dacă declarația este deliberat provocatoare, cum este formulată, stilul său de exprimare, în ce formă este răspândită; 2) climatul economic, social și politic la momentul exprimării şi răspândirii, inclusiv existenţa unei discriminări sistematice împotriva anumitor grupe. Discursul, care intr-un caz este inofensiv și neutru, în alt caz poate fi periculos; 3) Funcția sau poziția emitentului în societate și publicul căruia îi este adresată declarația. Comitetul atrage constant atenția asupra rolului politicienilor și a altor persoane care influenţează opinia publică în crearea unui climat negativ pentru grupurile protejate, și îndeamnă în mod insistent aceste persoane şi autoritățile să se conducă de o abordare pozitivă, îndreptată spre promovarea înțelegerii și armoniei interculturale. Comitetul este conștient de faptul că în treburile politice libertatea de exprimare este de o importanță deosebită, și utilizarea acestui drept comportă îndatoriri și responsabilități speciale; 4)  Amploarea răspândirii declaraţiilor, inclusiv natura audienței și mijloacele lor de transmitere: răspândirea în mass-media sau pe Internet, precum şi gradul tirajării şi preluarea masivă poate indica spre o strategie deliberată de instigare la ură împotriva anumitor grupuri; 5) Scopul exprimării: declaraţiile ce urmăresc protecția sau asigurarea drepturilor omului pentru anumite persoane sau grupuri de persoane nu trebuie să facă obiectul unor sancțiuni penale sau de altă natură.
 
Pentru a lua o decizie corectă, jurnaliștii trebuie să ia în considerare contextul mai larg în care oamenii se exprimă. Ei nu trebuie să se concentreze doar pe ceea ce se spune, ci mai ales pe ceea ce se intenționează. Nu trebuie să se examineze doar legalitatea sau comportamentul social acceptabil, ci trebuie să se pună problema dacă discursul are scopul de a face rău altora, mai ales în momente când există amenințarea violenței imediate.
 
Trebuie să se examineze dacă textul/reportajul, considerat în ansamblul său, pare din punct de vedere obiectiv să aibă drept scop propagarea ideilor şi a opiniilor intolerante sau abordează în mod serios probleme sociale importante. Printre factorii relevanţi identificaţi de către Curte în decizia în cazul Jersild^_ (în care un jurnalist ce a relatat despre atitudinile rasiste ale unui grup social a difuzat interviuri incluzând declarații rasiste extrem de directe și tranșante) figurează: - maniera în care reportajul a fost pregătit; - conţinutul reportajului; - contextul reportajului (de exemplu, tipul mijlocului de comunicare în masă sau al programului, durata reportajului, natura publicului vizat, etc.); - scopul reportajului (de exemplu, scopul de a informa publicul despre o problemă de interes general, cum ar fi fenomenul intoleranţei sau nivelele de intoleranţă în ţară; sau dimpotrivă, scopul de a servi drept platformă pentru discursul de ură). În cazul Jersild Curtea Europeană a ținut cont de faptul că scopul programului difuzat vizat nu era rasist și respectiv nu era necesar ca jurnalistul să fie pedepsit.
 
Este important pentru jurnaliști să se întrebe care este impactul discursului asupra persoanelor vizate în el. Cine este afectat negativ de expresie? Sunt ei în stare să absoarbă discursul în condiții de relativă securitate? Este această expresie concepută sau destinată pentru a face mai rău sau mai bine?
 
Jurnaliștii și editorii trebuie să înțeleagă că ştirea nu se face doar pentru că cineva spune
ceva scandalos. Ei trebuie să examineze contextul în care se spune și statutul și reputația celui care o spune. E înțelept să fie ignoraţi  politicienii care au reputaţia de scandaloşi şi manipulatori, precum şi oamenii care nu sunt figuri publice, dar se angajează într-un discurs al urii. Comentariile pe internet trebuie moderate, iar cele agresive, discriminatoare şi ostile în mod gratuit trebuie excluse.
 
Libertatea de exprimare este foarte importantă, trebuie încurajată, dar nu oricum: jurnaliştii nu trebuie să ofere o platformă pentru promovarea intoleranţei, a urii şi a incitării la violenţă.