Să pornim de la viață, care este un șir de paradoxuri, și primul ar fi, că ne naștem pentru a muri. Iar ceea ce facem între naștere și moarte – completăm șirul. Oriunde am fi. Inclusiv la facultate. Despe parte din ele – în câteva gânduri răzlețe.
Câțiva ani în urmă, un absolvent, după ce și-a susținut teza de licență, a dorit să ne spună nouă, membrilor comisiei de examinare, niște cuvinte, cum se mai întâmplă. Ne-a zis că în acea zi un prieten cu care stătea în gazdă și care, de asemenea, mergea la examen, dar la altă instituție, l-a întreabat cât a plătit pentru o notă de trecere și, auzind că nimic, a făcut ochii cât cepele. Și, zise absolventul, vrea să ne mulțumească tuturor că la jurnalistică nu se dă mită sau, cel puțin, de la el nimeni nu a cerut în cei trei ani de studii.
Am ascultat ceea ce nu așteptam să aud, pentru că este anormal să mulțumești pentru normalitate. Dar e simptomatic. Dacă am ajuns să cumpărăm apă chioară (lucru inimaginabil în copilăria mea), de ce n-am împărți medalii pentru neluare de mită?!
Fiul meu este student la Iași, România, iar acum, cu o bursă Erasmus – în Jakobstad, Finlanda. Face foto-video. Și-l întreb, cum e? Lecții, seminare, laboratoare, examene? Nu, zice. Orele teoretice, să le spunem așa, decurg într-o sală de studii, la o masă rotundă, după care urmează sarcina practică - un anumit proiect fotografic. La proiect lucrează fie individual, fie în echipă o perioadă exactă de timp. Și-l prezintă. Și, când e acceptat, obține un anumit număr de credite. ”Când e acceptat”, pentru că, așa mă asigură fiul, examinatorul niciodată nu zice că ce ai realizat e greșit. Ar putea sugera că ar mai fi nevoie de o poză-două, pentru a întregi ideea, sau ”poate insiști pe jocul luminii și umbrelor, că-ți reușește cel mai bine”, sau ”poate încerci să pui accent pe fotografia-portret”, sau... Ar putea sugera. Nimic categoric. Nimic obligatoriu. Dar, nu știu cum se face, că fiecare student consideră obligator să mai experimenteze, urmând sugestiile profesorului. Feciorul, în discuțiile noastre dese, nu pomenește despre ”mediu prietenos studenților”. Noi, însă, pomenim. N-am uitat să ridicăm ”mediul prietenos” pe steag, dar am uitat să-l coborâm între studenți.
Cu profesori finlandezi, mâ gândesc, Pământul avea să părăsească mai devreme de Evul Mediu balenele pe care se sprijinea anterior. Apropos, Evul Mediu ne-a dat o invenție - aranjarea băncilor/meselor una în fața alteia ca să-i fie comod învățătorului, trecând printre rânduri, să mai dea câte o palmă la ceafă elevilor nesilitori. Noi, ținători la trecut, perpetuăm invenția pe cât putem – fără palme la ceafă, dar cu aceeași aranjare a băncilor. La altă invenție – masa rotundă, ținem mai puțin. Posibil, pentru că la ea toți sunt egali. Ne temem să fim egali cu studenții? Nicio problemă! Avem marjă de manevră: fie suntem egali, fie – medievali.
La o ședință lărgită a consiliului facultății, în una din dăți, am avut nenorocul să asist la o ”răfuială publică”. Un profesor, coleg de facultate, descoperi că cineva dintre studenți a plagiat ceva de undeva la scrierea unui eseu. Și s-a pornit! Să căutăm împreună, de față cu ”infractorul”, cum ”sa-l decapităm” mai dureros.
Și până azi mă simt nu știu cum de la scena cu pricina. Fără ezitare, condamnăm plagiatul, chiar dacă acesta a însoțit și însoțește fidel umanitatea, mai ales, tagma studențească și cea științifică. Dar, de asemenea, fără ezitare, să ne dăm palme pentru că, din lene intelectuală, nu putem elabora sarcini practice care să excludă însăși posibilitatea plagiatului. Studentul e vinovat că plagiază. Profesorul e vinovat că îl generează.
În una din zile, o foarte tânără colegă de facultate, într-o pauză, se apropie de mine și, cu un amestec de speriat și panică pe față, mă întreabă, dacă-i adevărat, că eu le permit studenților să vină la examen cu conspectele, că uite, dânsa nu poate admite așa ceva, iar ei îi reproșează, făcând trimitere la mine. Și i-am povestit foarte tinerei mele colege o întâmplare din școală. Când susțineam, la absolvire, examenul la chimie, un învățător din comisia de stat mi-a adresat două întrebări suplimentare: care-i formula chimică a vinului? și de ce curge apa? Manualul de chimie nu dă răspuns direct la aceste întrebări. Dar de răspuns trebuie. Prin urmare, manualul de chimie, chiar dacă l-aș fi luat, ar fi fost de prisos.
Am lucrat un an la altă instituție de învățământ superior, dar, de asemenea, la facultatea de jurnalism. Și, mai ales, la sfârșit de primăvară, studenților numai a învăța nu le era (în toate timpurile și pe toate meridianele studenții sunt la fel) și se-ntamplau zile, când grupe întregi absentau de la facultate. Într-o asemenea zi, după vreo jumătate de oră, vreau să plec, dar tocmai atunci deschide ușa un cineva cu alură de bodyguard și-mi spune că a venit să verifice, dacă profesorii sunt pe loc. Zic, studenții nu-s pe loc! Răspunsul a fost doborâtor: ”Pe noi nu studenții ne interesează – ei au plătit contractul. Pe noi ne interesează ca profesorii să fie pe loc”.
Deci, mi se plătea pentru a nu fi lipsă, iar misiunea instituției nu era ”forjarea cadrelor”, ci ținerea profesorilor în cușcă. Și mai zicea un mare savant din Kiev că, în esență, profesorul nu poate să întărzie, pentru că lecția începe doar când vine profesorul.
Verificări sunt peste tot și de peste tot. Și sunt necesare. Am reținut bine și vorba ”clasicului” cu ”uciot i kontroli”, și spusa populara ”dovereai, no provereai”. Că, de altfel, dispar nu numai BEM și Aeroportul. Dar... ce verificăm? Tot felul de rezultate intermediare și numai de cel final uităm. La ce ne servesc datele exacte cu câți profesori au lipsit, câți studenți au fost exmatriculați, câți au absolvit cu note de 10 sau de 5, dacâ nu știm câți absolvenți au fost angajați și, mai ales, câți din ei lucrează cum au fost învățați?! Poate, râvna verificatorilor să fie redirecționată la numărarea bunilor meseriași ieșiți din facultate? Facultatea bună nu este cea cu multe note de ”zece”. Ăsta-i rezultat intermediar. Or, facultatea produce specialiști, nu absolvenți cu note. Dacă astfel privim lucrurile, atunci, poate, facultatea va căuta nu doar profesori disciplinați, dar și cunoscători, față de care ar avea suficientă încredere că pot ”forja cadre” fără a le deschide ușa în timpul orelor pentru verificări.
Pe timpuri, am mers într-un sat din Moldova să fac un reportaj de la prima nuntă jucată fără alcool. Cine nu știe – să știe: au fost și asemenea ciudățenii în țara vinului. Pe loc ne-a întălnit și ne-a condus la nunta cu pricina directorul Casei de Cultură. Și, pentru că nunta era tristă, iar vorbitorii la microfon – prea fals optimiști de perspectivele sărbătorilor moldovenești cu sucuri și apă minerală, ne-am plictisit repede și l-am rugat pe director să ne arate Casa de Cultură. Ne-a spus că nu poate, pentru că nu este în sat Casă de Cultură. Urma să fie construită de vre-o câțiva ani, dar ceva nu ieșea la socoteală. Nunțile cu suc au plecat, dar timpurile au rămas. Azi avem puzderie de instituții mediatice. Numai stații de radio și televiziune sunt peste o sută. Și niciun centru de formare a managerilor mediatici. Am avut directori fără case de cultură. Avem mass-medii, nu că fără directori, ci fără manageri mediatici. I-ar putea ”crește” facultatea? Mâcar și în cadrul unui eventual centru de instruire continuă a cadrelor din jurnalism, care centru, de asemenea, lipsește.
Pe când învățam la facultatea de filologie, specializarea jurnalism, ni se amintea periodic: cine va susține examenele mai prost decât o anumită medie, va fi repartizat să lucreze în școală, învățător (pe atunci era obligator să lucrezi unde ești repartizat, cel puțin, trei ani). Ni se părea oarecum anapoda: ești bun – mergi în jurnalism, ești rău – în școală. Dar ni s-a adus argumentul: dacă ești rău și mergi în școală, vei ”strica” o clasă de copii, vre-o 30. Dacă ești rău și mergi în jurnalism, vei ”strica” mii și mii de cititori. Ei bine, pe atunci, statul, care te-a învățat cinci ani, nu putea să te lase fără loc de muncă, indiferent cum ești. Acum toate s-au amestecat. Cât economia de piață rămâne una „de bazar”, specialistul bun are la fel de multe șanse să rămână fără lucru, căte le are specialistul prost să-și găsească un loc de muncă. Atunci era anapoda. Acum e la fel de anapoda. Pe când, oare, și la noi o adevărată piață a muncii să ne măsoare și să ne indice exact unde ne e locul?!
La facultate, în una din pauze, se apropie de mine două studente, dintre acele, pentru care nota contează mai mult decât s-ar merita și, exaltate peste măsură, îmi zic să le fac dreptate că, uite, au avut laborator, au scris câte o știre, au scris-o diferit, dar au fost notate la fel. Și-mi mai zic: ”Ne-ați învățat ca în știri ”să omorâm” adjectivele (îmi plăcea și-mi place să spun ceea ce-i spunea Mark Twain unui ziarist începător: ”Dacă descoperi în știre un adjectiv – omoară-l”). Eu ”le-am omorât”, dar colega mea – nu. Profesorul, însă, ne-a pus la ambele aceeași notă”.
Sunt puține situații în viață, când te simți atât de penibil. Pentru că nu ai în buzunar un răspuns și adevărat, și corect, și sincer. Am încercat și eu, cum am putut, să trec totul în glumă, deși era tare de plâns. Cazul dezgolea, poate, lucrul cel mai rău - competența corpului didactic. Aud explicația superiorilor: cine va veni să lucreze pentru așa remunerare. Fals! E contra logicii să angajezi pe cineva, chiar cu bani mizeri, ca să lucreze prost.
Procesul de profesionalizare, pe lângă alte elemente, presupune instituții formative și corp comun de cunoștințe. Corp comun de cunoștințe pentru ca studenții, oriunde ar învăța, să nu fie zăpăciți. În caz contrar, ce s-ar întâmpla, dacă viitorului șofer i s-ar spune că la culoarea roșie a semaforului poate proceda cum dorește?!
Am participat în mai multe rânduri în calitate de formator la traininguri pentru jurnaliști împreună cu experți din Occident. De fiecare dată experții veneau la Chișinău cu o zi – două mai devreme și neapărat solicitau să avem o întîlnire ca să vorbim despre agenda trainingului. Și ce vorbeam? Experții doreau să afle, dacă avem viziuni comune asupra tematicii trainingului. Și acolo, unde viziunile erau diferite, fie discutam până le apropiam, fie conveneam că la training vom expune fiecare viziunea sa cu argumentele de rigoare și lasă jurnaliștii să aleagă. Mi se pare o practică obligatorie pentru corpul didactic de la facultate. Noi nu putem fi decât diferiți – ca experiență, cunoștințe, viziuni, convingeri etc. Dar când e vorba de transfer de cunoștințe către studenți, viitori specialiști, corpul de cunoștințe trebuie să fie comun, bazat pe teorii și practici care dau rod bun.
În una din zile, când era ședința Senatului universității, îl văd pe coridor pe un student-găgăuz, despre care știam că-i membru în Senat și-i cer socoteală. Nu știu acum, dar pe atunci prezența era mai mult decât obligatorie. Și-mi zice că a renunțat să mai meargă la ședințele Senatului. Că asta-i pierdere de timp pentru el, că a crezut că în Senat vor fi discuții, că va fi întrebat ce crede despre ceea ce-i pus în discuție. Nu! Și atunci, zice, mai bine merg la cursuri de engleză – tot mai mult folos. Mă gândesc că între membrii Senatului, pe lângă rector, prorectori, decani, doctori, conferențiari, mai sunt și studenți, inclusiv reprezentând etnii minoritare. Câtă democrație! Și să renunți? Probabil, studentul ceva nu pricepea. Dar puțin probabil. Puțin de tot.
Lucram la Radio Moldova și, lunar, cineva venea de la contabilitate și-mi zicea să semnez niște hârtii – volumul lunar de emisie al redacțiilor. Bine, zic, semnez, dar, mă uit, Redacția Actualități, pentru că a trebuit să transmită în direct mai multe evenimente importante neplanificate, iar ”a mușcat” din volumul de emisie planificat pentru alte redacții. Și, dacă-i așa, ce va urma, că iată, semnez. Nimic, mi se spune. Atunci, de ce semnez hârtiile astea în fiecare lună, iar dumneata trebuie de fiecare dată să urci atâtea etaje, dacă, oricum, nimic nu se întâmplă după asta? Așa ni s-a spus, așa fac, a pus punct discuției angajata.
De foarte multe ori și la facultate ni se spunea: trebuie de completat, de elaborat, de perfectat mulțime de hârtii, pentru că așa ni s-a spus de sus, că așa ni se cere. Și foarte rar ni se spunea: haideți să elaborăm acest document, pentru că avem nevoie de el pentru a funcționa mai bine.
Se zice, pe la sfârșitul ultimului război, o uzină de armament germană a fost distrusă complet și numai blocul administrativ nu a avut de suferit. Câteva luni uzina nu a produs niciun obuz. Dar hârtiile umblau cu regularitate dintr-un birou în altul și salariile au fost plătite cu aceeași regularitate. C-o fi fost așa ori nu – nu știu. Dar știu cu certitudine: multă lume își îndreptățește salariul, pentru că umblă cu hârtii de la care nimic nu se schimbă.
În una din zile, o grupă de studenți mă roagă să îngăduim vre-o 5 minute, până ajunge și colega lor. Au avut ore în alt bloc de studii și colegei lor cu dizabilități nu-i reușea în 15 minute, cât dura pauza, să ajungă de acolo aici. Colega lor urma să urce, anevoios, pe jos, în cârje, încă trei etaje.
Blocul unde-i facultatea de jurnalism are lift. Dar, de ani buni, nu merge. Deci, dacă nu merge – nu are. În schimb, gard are. De câțiva ani. Frumos, gospodăresc, de metal. Și studenți cu dizabilități, de asemenea, are. Numai lift n-are...
____________________-
Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.