Libertatea, o condiție a solidarității jurnalistice

Vitalie Călugăreanu,
jurnalist Deutsche Welle

În următoarele câteva zile va fi la modă să se discute despre solidaritate jurnalistică. Așa e la început de Mai. Cel mai probabil, acum un consilier de demnitar sau de oligarh își forțează creierul să rodească vreun mesaj sofisticat despre libertatea presei, despre faptul că ar trebui să fim o breaslă unită, despre efortul depus de mai marii zilei de a ne asigura libertatea profesională, etc. Retorică de birocrat, nimic altceva.
Nu poate exista solidaritate decât în rândul jurnaliștilor liberi. Pentru că nu poți fi solidar pe furiș cu presa liberă, activând, de facto, în trustul puterii. Nu poți condamna intimidarea, îngrădirea accesului la informație, amenințările la adresa colegilor și cenzura, fiind acolo, în trust. Dacă o faci, trustul te expulzează. Pierzi salariul confortabil, pierzi stabilitatea și va trebui să convingi breasla că te-ai spălat și ai trecut pe la popa dacă vrei să trăiești mai departe modest din ceea ce scrii, din jurnalism. Trubadurii puterii nu au nevoie de solidaritate. Pe ei nu-i amenință nimic. Dar pentru confortul personal, trăiesc cu senzația că reprezintă breasla. Adevărul e că sunt din ce în ce mai mulți și ne-am putea pomeni, la un moment dat, în minoritate.

Soluție tranzitorie

Nu vreau să dezbin prin acest material de opinie. Sunt conștient de realitățile din Moldova și, cu riscul de a mă contrazice, îndrăznesc să propun, printre dinți, o soluție tranzitorie care ar aduce conciliere. Din păcate, ea nu ține de noi, jurnaliștii, ci de patronii de presă, fie ei și politicieni de diferite culori. Ca să putem coborî de pe baricade, e nevoie ca și în Moldova patronatul de presă să-și asume și să respecte principiile care stau la baza jurnalismului autentic. Nu doar prin vorbe, ci prin fapte. Este vorba de aspectele de etică jurnalistică în primul rând. Cu ce ne vom alege în schimb? Ei, patronii, se vor alege cu afaceri de presă, nu cu o mașinărie care le toacă banii. Jurnaliștilor din trust nu le va mai fi rușine pentru ceea ce fac și nu vor mai evita puținele festivități care ne unesc la fourshet. Dar cel mai mult ar avea de câștigat societatea, care va consuma o informație mai calitativă, trecută printr-un minim filtru de etică.

În cadrul televiziunilor „trustului-1” și „trustului-2” activează jurnaliști. Majoritatea, după 2009, au acceptat compromisuri care le-a afectat reputația. Nu vreau să-i judec. Nici nu-mi pot imagina prin ce trec. Pe mulți îi cunosc. Unii au ajuns să facă compromisuri pentru că se gândesc la familie, la creditele pe care le-au luat. Piața muncii este destul de restrânsă pentru un jurnalist în Moldova. Cândva îi apreciam. Le ofeream și premii. Acum îi numim killeri mediatici, autori de fake news. Treptat, au scăpat de remușcări. Au activat prea mult timp într-un câmp instituțional în care nu se aplică principiile jurnalistice. Așa s-a ajuns la derapajele pe care le vedem astăzi și care vor continua atât timp cât vom rămâne pe baricade și nu vom încerca să atragem patronatul de presă la o discuție sinceră despre etică. Atenție! Asta nu înseamnă solidaritate cu cei care nesocotesc această meserie, ci o posibilă soluție tranzitorie spre o minimă curățenie în spațiul mediatic. Cheia ieşirii din criză nu este solidaritatea, ci asumarea unor reguli, dialogul şi un mecanism public de descurajare a derapajelor.

Solidari pe sărite

Nevoia de a fi solidar cu un jurnalist într-un anume caz nu vine din obligație, ci din felul cum ești construit profesional. Și nu e nevoie de un sindicat al presei ca să vegheze dacă ne-am solidarizat sau nu într-un anume caz. Libertatea este esența jurnalisticii. Șuieri atunci când simți că vrei să șuieri, nu când ți se spune sau când vezi că se șuieră în cor. Adevărat, sunt cazuri când trebuie să fim solidari în mod „coordonat” ca să ripostăm și să blocăm inițiativele menite să ne pună capacul la toți printr-o singură mutare. Au fost astfel de tentative și în 2017, atunci când ne-am opus, în fața CSM, controversatului regulament de anonimizare a hotărârilor judecătorești. O altă acțiune cu impact a fost campania cu X-uri și Z-turi în locul numelor demnitarilor, ca răspuns la tentativa guvernării de a-și ascunde abuzurile invocând „protecția datelor cu caracter personal”. Ne-am pus atunci scut în fața Marianei Rață, asupra căreia procurorii fâlfâiau un dosar penal, dar am blocat o inițiativă care ar fi pus capăt jurnalismului de investigație în această țară. Am ripostat, inclusiv prin acțiuni publice, atunci când jurnalistele „Ziarului de Gardă” au fost împiedicate să filmeze în fața clădirii GBC.

În aceste cazuri am reușit să ne mobilizăm, să fim solidari și să sudăm relația în breaslă. Mai bine-zis, într-o aripă a breslei. Nu s-a întâmplat la fel și în cazul Nataliei Scobioală, care s-a pomenit târâtă prin instanțe de către un fost ministru al Apărării, pentru simplul fapt că a preluat, cu citarea sursei, niște informații din spațiul online, în cadrul unui proiect jurnalistic finanțat din exterior. Ea a strigat la fel de tare ca și Mariana atunci când a primit citația, dar pe ea breasla n-a auzit-o. Culmea, cazurile lor sunt absolut identice. Și atunci cine decide când și cu cine suntem solidari? ONG-urile? Depinde asta de notorietatea „victimei” hărțuite, de culoarea hainelor sau dacă „victima” are sau nu diplomă de jurnalist? Sau crede cineva că, în acest caz,  nu există riscul creării unui precedent? Asupra Nataliei tot fâlfâia cineva cu un dosar penal. I s-a răcit sângele în vene când a primit citația. S-a speriat. A plâns. A căutat sprijin. Un sfat. Un avocat. A evitat dosarul penal luptând singură – o fată săracă, modestă, de 40 de kilograme, împotriva unui fost demnitar cu afaceri și avocați. Nu s-a lăudat nici pe Facebook. De ce? Pentru că a înțeles că breasla e solidară doar uneori, iar ea nu are diplomă. Este o simplă croitoreasă cu ambiții de jurnalist care scrie bine. Iată, așadar, un caz când nu am fost solidari din nepăsare, nu din motive politice. Sau poate a fost nevoie de „un coordonator” care sa creeze un chat comun? Poate.

Tot de un „coordonator” a fost nevoie și atunci când lui Constantin Grigoriță i-a fost interzis accesul la conferințele de presă ale lui Igor Dodon? Colegii lui Constantin au ratat atunci șansa de a-i oferi președintelui (și nu doar lui) o lecție pe care cu siguranță nu ar fi uitat-o tot restul vieții: boicotarea acelei conferințe de presă de către toți jurnaliștii prezenți. Nu s-a întâmplat! Nu a ieșit nici măcar unu. Nici prietenii lui Constantin, iar președintele continuă să-l umilească până în prezent, cazul mai prezentând interes doar ca subiect „monden” pentru unele posturi TV.
Indiferent pe cine punem vina, concluzia este aceeași: am ajuns mai rău decât în perioada guvernării comuniste. Atunci eram mai solidari, mai uniți, mai spontani, mai mulți și mai viguroși.
_____________________________
Acest material este publicat în cadrul proiectului „Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Acest material este posibil datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.